Note, stări, zile

Anii ’70

Căutări spirituale de începător. Mă ajută și contribuții românești neașteptat de harnice, cuminți și lămuritoare. Iată, de pildă, cartea Istoria religiilor a Părintelui Emilian Vasilescu, apărută în 1975 (cu mai multe reeditări). Rețin cîteva pasaje (cam „școlărești” mi se va spune, dar, tocmai de aceea, coerente cu statutul meu...). Iată, de pildă, două referințe la probabile surse etimologice ale termenului însuși de „religie”:

a. Cicero, De natura deorum, II, 28, 72: „relegere” = „a reciti, a studia cu luare aminte, a se raporta la ceva cu respect deosebit (Antonim: neglegere).

b. Lactanțiu, Divinae Institutiones, IV, 28: „religare” = a lega, a uni. (Specialiștii cred că această etimologie e mai puțin plauzibilă gramatical decît a lui Cicero.)

...Va să zică, datorăm limbii latine cuvîntul care semnalează raportarea noastră la transcendență! (vezi și „transcendere” și multe altele).

(P.S. Aprilie 2024: Cîți mai citesc astăzi lucrările Părintelui Vasilescu?)

*

Răsfoire prin Tito Colliander, Le Chemin des ascètes, în Spiritualité orientale, no. 12, 1973: „Nu dați sfaturi. Nu intrați în contradicție cu nimeni. Lăsați pe ceilalți să aibă dreptate. (Ah! – n.m., A.P., aprilie 2024). Primiți observațiile altora fără cîrtire. Obișnuiți-vă cu ideea de a fi «un zero». Nu pregetați a dispărea (ca Petru, Andrei, Iacob și Ioan dintre pescari. Luca 6, 26: «Vai de cel pe care toți îl vorbesc de bine!» (...). Dar nici nu căuta umilința cu lumînarea! Umilitatea reală nu sare în ochi!”.

Semnele „lumescului” după Isaac Syrul:

– dragostea de avere

– nevoia de a aduna obiecte

– plăcerile sensibile

– dorința de onoruri (și invidierea celor care le capătă)

– dorința de a domina

– orgoliul puterii și al celebrității

– grija de a fi admirat și iubit

– setea de laude

– preocuparea pentru bunăstarea trupului.

(Notă, aprilie 2024: Toate sînt una: nevoia de a fi mereu și necondiționat „fericit”; adică deținător al tuturor aspirațiilor proprii, eliberat de nevoia de a mai face un pas în plus...)

4.05.2000

Fragment dintr-o scrisoare regăsită, expediată de la Budapesta, lui Gabriel Liiceanu:

„Căutarea lui Dumnezeu nu angajează o țintă determinată, ci un orizont. Te miști nu pe un drum cu punct de sosire previzibil, ci te miști în amplitudinea unei perspective. Bunăstarea interioară vine din faptul de a merge, din beneficiile unui parcurs orientat. Înainte de a fi un Absolut tenebros, sau absorbit în lumină, înainte de a fi «personal» sau «principial» metafizic, experimentabil sau misterios, Dumnezeu este, cred, o orientare. Vei întreba, totuși, cum pot căuta ceva care nu e, în esența sa «anticipabil». Cu alte cuvinte, cum poți căuta ceea ce n-ai găsit deja ca obiectiv final, cum știi ce cauți. Întrebarea aceasta vine dintr-un soi de sărăcie asociativă: avem tendința să reducem scenografia căutării la o aventură strict spațială, ca și cum «a căuta» nu poate fi decît o întreprindere de tipul identificării unui loc pe hartă sau al cărării optime spre cabană. Căutarea ca strict corelativ al rătăcirii... Dar există și alte feluri de căutări: căutarea soluției unei probleme, căutarea unei teme, a unui conținut de viață, căutarea unui prieten, a unei iubite... În toate aceste cazuri, nu știi ce cauți. Dar nu cauți ca un rătăcit, ci în virtutea unei nevoi de împlinire, de edificare, de claritate, a cărei intensitate e tonică, asemenea unui presentiment al soluției. Nu disperarea e mobilul, ci, dimpotrivă, speranța, încrederea într-o ordine globală, care te include. Acest tip de căutare e singurul care nu lasă loc pentru dezamăgire, căci negăsirea e doar un prim semn al infinității țintei. N-o poți atinge, dar ești în plasa ei, în puterea ei iradiantă.

Dar care e legitimitatea acestei căutări? Ce o face mai importantă decît altele, decît toate?

Faptul că în perimetrul ei se întîlnesc întrebările decisive ale fiecărui om. E singurul teritoriu în care ne întîlnim cu o unanimitate a întrebării. Iar ceea ce e încurajator e că acestei unanimități a întrebării îi răspunde, dacă mergem la textele tuturor religiilor, o unanimitate a răspunsului. Faptul că, dinaintea acelorași întrebări, mentalul feluritelor comunități umane livrează aceleași răspunsuri spune ceva despre caracterul necesar al acestor răspunsuri.

Începutul căutării lui Dumnezeu are ca mobil perceperea Lui ca absent! Aparența absenței intră în definiția lui Dumnezeu ca «provocator» al căutării! (Vezi simpaticele pasaje din hassidism, în care Dumnezeu e descris ca jucîndu-se de-a v-ați ascunselea cu creatura Sa.)

E drept, experiența certitudinii nu ne lipsește, chiar dacă nu intrăm în «jocul» căutării. Dar e o certitudine negativă, neziditoare: certitudinea că nu există decît lumea aceasta! E «religia» imanentismului luat drept absolut.”

Adaos din aprilie 2024

Atenționări colaterale: există întrebări pe care răspunsul le anulează și întrebări cărora nu li se poate da un răspuns prompt și ireversibil. Ziditoare sînt doar acestea din urmă.

Întrebare grea, tulburătoare: istoria înregistrează și epoci (religii?) care găsesc fără căutare, dar și epoci care caută indefinit, fără găsire. Le prefer pe cele din urmă, dacă, pentru ele, negăsirea e un etern reînceput al căutării.