Note, stări, zile

Sîmbătă, 2 august 1975, în vacanță la Bran

Lecturi din Proverbele (sau Pildele) lui Solomon:

1,7 : Frica Domnului este începutul știnței.

1, 20-23: Înțelepciunea strigă pe ulițe, își înalță glasul în piețe; strigă unde e zarva mai mare, la porți, în cetate își spune cuvintele: „Pînă cînd veți iubi prostia, proștilor?! Pînă cînd le va plăcea batjocoritorilor batjocura? Și vor urî nebunii știința? Întoarceți-vă să ascultați mustrările mele! Iată, voi turna duhul meu peste voi!”.

1980, fără alt detaliu calendaristic

Tentative de înțelegere adecvată a islamului, cu ajutorul lui Frithjof Schuon (Comprendre l’Islam, Éditions du Seuil, 1976). „Islamismul e religia certitudinii și a echilibrului, după cum creștinismul e religia iubirii și a sacrificiului” (pag. 16). Pag. 15: „Islamul îi amintește omului mai puțin ce trebuie să știe, să facă și să spună, ci mai degrabă ce sînt, prin definiție, inteligența, voința și cuvîntul”. În acest context, triada ismalică tradițională se compune din: 1. El-imâm (= Credința), 2. El-islâm (= Legea, Supunerea), 3. El-ihsân (Calea, Virtutea). Fiecare dintre cele trei are un „actor” specific: Credința vizează Absolutul (Dumnezeu), Legea și practicarea ei țin de marele „mediator” care este Profetul, iar Calea e exigența supremă a Credinciosului. Concluzia mea (temporară): islamul cere musulmanului să știe pentru a face, în vreme ce creștinismul cere crestinului să facă pentru a ști!  Pag. 35: nuanțe semnificative popuse de Schuon: 1. „Decădere” (déchéance) – cazul întregii umanități după căderea din Rai; 2. „Decadență” (décadence) – cazul anumitor civilizații, ca de pildă cele tradiționale ale Orientului după expansiunea occidentală; 3. „Degenerescență” (dégénérescence) – cazul, cu diferite grade, al multor triburi barbare; și 4. Deviere (déviation): civilizația modernă, secularizată.

Proverb musulman: Încetineala e de la Dumnezeu, graba – de la Diavol!

Fără dată

„Eu sînt Calea...”, spune Iisus. Calea pe care o parcurgi spre a găsi Soluția, Sensul. Dar primești un ajutor subînțeles de la Cel Căutat: e „Urma” pe care a lăsat-o în urmă ca să te ajute... Religiile comentează abundent tema urmei (vestigia pedis), ca reper al căutării: a merge pe urmele lui Dumnezeu, a-l „urma” (cf. Grigore de Nyssa, Viața lui Moise, sau Ananda Coomaraswamy, Hindouisme et Bouddhisme, p. 133, nota 21). Căutarea ca „vînătoare” (Meister Eckhart: sufletul vînîndu-și „prada” – adică pe Christos...).

Sfîrșitul anilor ’70

Sînt, de dimineață, la Biblioteca Centrală, așteptînd să-mi vină cîteva cărți comandate. O fată cu care am stat de vorbă o singură dată în viața mea mă invită, hodoronc-tronc, la o onomastică. Nu mi-a făcut nici o plăcere. At... A, mi-au venit cărțile! Restul e accident...

Aceeași perioadă

Lecturi din Talasie Libianul (Filocalia, vol. 4). „Slobozirea de patimi se face prin harul lui Dumnezeu. Cunoașterea se dobîndește prin mila lui...” „Nepătimirea este nemișcarea sufletului spre păcat. Orice cale ascetică e un efort împotriva mișcării: a celei fizice, exterioare, dar și a celei interioare (memorie, patimi, asociații mentale – n.m., A.P., vritti?)“. „Minune străină se întîmplă în cer și pe pămînt, că Dumnezeu este pe pămînt și omul în cer.” „Închide simțurile în cetatea liniștii...” „Sufletul (Psyche) e Femininul, Intelectul (mintea, nous) e masculinul. Din însoțirea lor se nasc virtuțile. Mintea = cunoastere. Sufletul = virtute. Cînd sufletul iese din virtute, cade și mintea de la cunoaștere.” „Gîndirea corectă are ca fenomen originar o bună administrare a libertății.” „Răbdarea constă în osteneli (de bunăvoie) și încercări (fără de voie).” „Stăpînește-ți: stomacul, somnul, mînia, limba.”

Fără dată

Derapaje: A spune da sau a tăcea, cînd se impune să spui nu. A spune nu, cînd se impune să spui da sau să taci...

Aprilie-mai 1977, Bad Godesberg

Miracole liric-metafizice cu Eminescu: (Din „Povestea magului călător în stele”): „Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire / A pus în tine Domnul nemargini de gîndire”.

Imagini izolate: „Și aerul nori gîndește...”, „florile răspîndesc adormite miroase”, „țara steloasă”, „a chaosului vale”, „Frumosu-i ca nealții”...

Gîndul timpului originar: „...cînd stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Cînd basmele citite erau înc-adevăruri”. Sau din „Icoană și privaz”: „Și eu, eu sînt copilul nefericitei secte / Cuprins de-adînca sete a formelor perfecte”. Sau: „O, salahori ai penei, cu rime și descrieri / Noi abuzăm, sărmanii, de mîna-ne de crieri”. Și melancolia exigenței autentice a scriitorului față de sine: „O, tristă meserie, să n-ai nimic de spus...”. N-ar strica să răsfoim și paginile din preajma Luceafărului, a Scrisorilor, a „vedetelor” școlare, minunate și ele, dar cu condiția să nu neglijăm restul buchetului.