Simplul cetățean

Nu există reportaj de televiziune care să nu se folosească, la un moment dat, de interviul luat pe stradă. Reporterul ia un microfon şi un cameraman şi se avîntă printre cetăţeni. Rezultatul e, de cele mai multe ori, pitoresc. Adulţii spun lucruri trăsnite, sau nu spun nimic special; de regulă, răspunsurile sînt fie previzibile, în banalitatea lor, fie stingheritoare prin ignoranţă, fie halucinante prin inadecvare. Acum cîţiva ani, Viorel Gaiţă a strîns o colecţie spectaculoasă de asemenea răspunsuri, mici capodopere de haz involuntar, de incultură generală, de melancolie autohtonă... Ce dovedeau ele? Întîi, că românul nu spune nici mort „nu ştiu”. Nu se face, mă-nţelegi, să nu aibă o opinie, să nu-şi dea cu presupusul, chiar cînd nu-i e clar despre ce e vorba. În al doilea rînd, că, în general, „omul de pe stradă”, la noi ca şi aiurea, nu e o enciclopedie ambulantă. Nu de la el trebuie să aştepţi definiţii riguroase, analize subtile, fineţuri. Sînt şi excepţii, rare, dar nu după ele umblă gazetarii. În al treilea rînd, că, întrucît cetăţeanul obişnuit e gata să răspundă la orice întrebare şi e departe de a fi un monument de pricepere, opinia lui e irelevantă. Ea spune ceva despre el, nu despre chestiunea în discuţie, iar din punct de vedere statistic e nulă. Ne putem distra auzind-o, dar e o copilărie să o luăm de bună, sub pretext că, prin ea, se aude „vocea poporului”.

Dacă aşa stau lucrurile, e greu de înţeles de ce gazetarii noştri – şi ai altora – nu renunţă la acest înşelător spectacol. Probabil, tocmai pentru că e spectacol, adică un fel de reality show: ne amuză, ne confruntă cu neantul cotidian, cu abisul locului comun, cu marea, inepuizabila şi inconturnabila neştiinţă colectivă. Un alt motiv e ceva mai impur. Chestionarul lansat pe stradă nu e neapărat întîmplător. E un perfect instrument de manipulare. Dacă ştii ce vrei, e destul să pui bine întrebarea şi să selecţionezi viclean răspunsurile, pentru a avea rezultatul scontat. Întrebările puse de reporter sînt false întrebări. El se foloseşte de „simplul cetăţean” pentru a ilustra o teză proprie, o opţiune politică – pe scurt, o formă sau alta de partizanat. Aşa se face, de pildă, că în timpul summit-ului NATO, un cunoscut şi foarte exersat gazetar s-a plimbat cu microfonul printre agricultori, ca să dovedească ce ecou precar are în popor summit-ul cu pricina. Care va să zică pierdem timp şi bani de pomană. Lui nea Ilie nici că-i pasă! Ca şi cînd ne-am fi aşteptat să descoperim în fiecare plugar un analist pe teme nord-atlantice, un Kissinger comunal, un specialist în geopolitică. Dacă judecăm evenimentele şi lumea cu astfel de criterii, vom ajunge să ne lepădăm de tot: de NATO, dar şi de UE, de Platon, dar şi de Camembert, de democraţie, de ONU, de teologia Treimii, de Arghezi şi, poate, chiar şi de gazetărie şi gazetari. A spus-o, mai bine ca mine, Giovanni Sartori: simplul cetăţean, luat izolat, „nu reprezintă nimic şi pe nimeni”. Interviurile cu el nu sînt decît „multiplicatori ai stupidităţii”. Din păcate, „spuse pe micul ecran, stupidităţile alcătuiesc o opinie”. Şi ajung să fie „repetate de zeci de mii de oameni”.