Echilibrul e un proces de durată

Sîmbăta trecută am participat la evenimentul ReFericirea, organizat anual de SmartLiving, un program de conferințe menit să ofere informații utile unui trai echilibrat, atît fizic, cît și emoțional, de zi cu zi. Iulia Barca, psihoterapeut cu formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală, a vorbit în prima parte a evenimentului despre neglijarea emoțională din copilărie și despre felul în care aceasta a generat comportamente care continuă să fie puse în practică și în viața de adult. De multe ori, părinții nu sînt ei înșiși în contact cu partea lor emoțională, iar copilul, care pînă la 7 ani are un limbaj emoțional, nu rațional, încearcă să se adapteze la o situație neprietenoasă. Practic, are doar două variante: să creadă că părintele său nu este în regulă, ceea ce ar însemna că propria lui supraviețuire, care depinde de cei care au grijă de el, este pusă în pericol, sau să deducă, mai degrabă, că el este problema. Prin urmare, se va adapta, va învăța comportamente pe placul părinților, va fi ambițios, performant, va încerca mereu să rezolve lucrurile. Sînt mai multe tipuri de părinți care pot ajunge să-și neglijeze emoțional copiii, fenomen care, spre deosebire de abuzul emoțional, este inconștient (și mai greu de identificat): părinții imaturi, cei care nu își cunosc nici măcar propriile lor nevoi și nu se simt în stare să crească și un copil; părinții obsedați de muncă, absenți din viețile copiilor, care încearcă să le rezolve nevoile financiare și în rest îi lasă pe cont propriu; părinții narcisiști, preocupați de imaginea lor, cu mari pretenții de rezultate din partea copiilor, severi cu greșelile lor, în special dacă se petrec în public, pentru că acestea s-ar răsfrînge asupra etichetei pe care și-au pus-o singuri de „părinți perfecți”; ar mai fi cei care îi maturizează precoce, îi tratează ca pe niște adulți în conversațiile lor, îi pun să aibă grijă de frați sau să rezolve treburi casnice, cei care își cresc copiii singuri și se confruntă, la rîndul lor, cu depresia sau cu doliul și nu pot fi prezenți emoțional în viețile copiilor.

Neglijarea emoțională din copilărie are urmări diverse la maturitate. Adultul își controlează cu dificultate impulsurile, tinde să facă excese de orice fel, nu este perseverent în a urma un plan de schimbare, este impredictibil; a crescut crezînd că este singur, fără repere sănătoase, iar sentimentul de gol interior este păstrat peste timp și îl face să devină retras social. Poate ajunge contradependent, adică să se îndepărteze de persoanele de care simte că există pericolul să se lege emoțional sau de cele despre care crede că depind prea mult de el, ori poate suferi de alexitimie, care se traduce prin dificultatea de a identifica corect emoțiile și de a-și exprima sentimentele. În general, nu a învățat să se bucure de propriile realizări – dacă a reușit să facă ceva înseamnă, în opinia lui, că a fost ușor sau că este în cea mai mare parte meritul altora ori al norocului.

Soluțiile pe care psihologul Iulia Barca le-a oferit pentru a contracara, la maturitate, efectele neglijenței emoționale timpurii au fost identificarea și reformularea emoțiilor, înțelegerea faptului că nu există emoții negative, ci doar unele mai greu de dus, care vin cu o informație, ne semnalează că ceva incorect s-a întîmplat (cum e cazul furiei), ne ajută, au rol adaptativ. Cum toate emoțiile sînt în corp, a învăța să-l ascultăm, să fim atenți la el, este un alt pas decisiv în etichetarea emoțiilor. Apoi să ne întrebăm ce putem face, noi sau altcineva, ce ne-ar ajuta să ne simțim ceva mai bine, și să ne obișnuim să cerem acest lucru într-un mod asertiv. E indicat să privim emoțiile cu compasiune, nu cu judecată, așa încît atunci cînd creierul pornește scanarea realității în căutare de pericole să nu ne mai ducă din nou cu douăzeci de ani în urmă, cînd nu aveam uneltele necesare, ci în trecutul recent, cînd am început să ne schimbăm percepția.

Un segment foarte animat, cu multe întrebări din partea publicului, a fost cel despre importanța somnului odihnitor și sabotorii acestuia, susținut de Oana Deleanu, medic primar pneumolog cu certificare în somnologie. Asocierea celor două specializări este firească, dat fiind că tulburările de respirație din timpul somnului reprezintă unul dintre factorii care îi afectează calitatea. Au fost menționate multe cauze din pricina cărora somnul ne poate fi perturbat: tendința de a face rezumatul zilei și de a găsi soluții pentru probleme înainte de culcare – ideal ar fi să existe trei-patru ore de relaxare, de pregătire pentru somn (nu pentru ziua de mîine); nerespectarea unei igiene a somnului, care să evite sportul seara, mîncatul foarte tîrziu, dormitul în timpul zilei (este indicat doar acel „power nap”, o repriză de somn de 15-20 de minute, care energizează) și s-a încurajat gestionarea, cu sprijin terapeutic, dacă este nevoie, a problemelor de viață care provoacă stres. Anxietatea duce și ea la tulburări de somn, care pot genera depresie și așa se creează un cerc vicios pentru ruperea căruia este nevoie de ajutorul psihologului, nu al somnologului. Este recomandată folosirea patului pentru somn, nu pe post de birou sau loc de vizionat filme, și respectarea unui orar de somn fix, inclusiv în week-end.

S-a vorbit și despre insomnie, care nu trebuie confundată cu tulburarea de somn de tip întîrziat (adică imposibilitatea de a adormi la ora dorită), dar nici cu somnul de proastă calitate, cu treziri repetate. Dormim, de fapt, mult mai mult decît credem, spune dr. Oana Deleanu, iar diagnosticul de insomnie se pune abia după cel puțin trei luni de somn neodihnitor, cu consecințe asupra activității zilnice, presupunînd că regulile de igienă a somnului au fost respectate, cu analizarea istoricului medical, cu un jurnal amănunțit al somnului și cu alte testări necesare stabilirii unui tratament.

Am primit și confirmarea că, în ciuda atitudinii disprețuitoare a unei părți din societate, cei care lucrează mai eficient în a doua parte a zilei și seara nu sînt leneși – aceștia sînt parametrii lor de funcționare. Ideal ar fi să-și caute un loc de muncă potrivit acestui orar, nu să forțeze o adaptare la activități matinale, care ar fi un chin inutil. Am întrebat care ar fi limita pînă la care am putea împinge ora de culcare așa încît sănătatea noastră să nu fie periclitată și am înțeles că ideal este ca ora 4 să ne prindă la jumătatea somnului. Altfel, calitatea somnului este la fel de importantă ca durata lui, așa că, dacă programul ne permite un somn bun la alte ore decît cele ale majorității, nu este nici o tragedie.

În programul de conferințe s-a mai discutat și despre legătura dintre alimentație și echilibrul psiho-emoțional, dar și despre efectul stresului și al problemelor zilnice asupra aspectului nostru, iar concluzia a fost că, la vîrsta de mijloc mai ales, e de dorit să deprinzi un alt mod de a face lucrurile. Să-ți schimbi stilul de viață, cum s-ar spune.