Nopți albe

„Nu mai apără! Nimeni nu poate apăra patru lovituri la rînd, n-are cum!”, îmi zice tata. E 7 mai 1986, am aproape 7 ani și urmărim împreună finala Cupei Campionilor Europeni, de la Sevilla. Steaua București a ajuns la penalty-uri cu FC Barcelona. După primele șapte execuții, scorul este 2-0, marcaseră doar Lăcătuș și Balint pentru noi. Apoi se aude din nou „Apără Duckadam!”, a patra oară, iar blocul lung din orașul mic de provincie se cutremură la propriu. Cupa vine la București.

Erau ultimii ani de comunism, cei mai grei, cu lipsuri de toate felurile, în care fotbalul transmis în mod excepțional de televizoarele alb-negru era capabil să dea, pentru 90 de minute, iluzia de normalitate, una în care puteai striga necenzurat și te puteai bucura alături de milioane de oameni. Cu fiecare gol apărat de Duckadam ne agățam și mai mult de harta lumii, pe care simțeam că am conta și noi, în sfîrșit.

„Posibilitate de contraatac, Gică Hagi îl lansează pe Florin Răducioiu, care are un apărător în teren, un dribling, Răducioiu, șut, gooooooool, România! Minutul 16, marchează Florin Răducioiu, 1-0 pentru România!“, strigă Cristian Țopescu la primul gol din meciul cu Columbia, de la Campionatul Mondial de Fotbal din SUA. E iunie 1994, trecut de miezul nopții, iar eu tocmai împlinesc 15 ani. Sînt într-un bar din satul Șuncuiuș, Bihor, și urmăresc meciul cu colegii de liceu, cu Dirigu’ și cu majoritatea localnicilor, la un televizor nu foarte mare, dar color, cocoțat pe un perete. Ca să ajungem aici am făcut un drum în noapte cu lanternele (nu avem frontale, ci niște unelte grele, argintii, cu baterii mari), prin pădure, de la locul de pe Crișul Repede unde avem instalate corturile. La întoarcere, se simt deja zorile uneia dintre cele mai lungi zile din an. Colegii își amintesc de aniversare și îmi cîntă „La mulți ani!” din mers. Hagi a înscris și el de la mare distanță, iar Răducioiu din nou, în minutul 89.

Erau primii ani de după Revoluție, cei în care libertatea proaspăt obținută ne-a năucit, adevăruri diverse ne erau servite în ambalaj mediatic, iar cei mai rapizi au profitat de moment și și-au clădit afaceri cu un succes uriaș pentru că atunci, în România, se cumpăra orice. Imaginile nocturne cu suporterii ieșiți pe străzi după fiecare meci, cînd bucuria victoriei ștergea toate diferențele și granițele dintre oameni, au rămas cumva de referință pentru o perioadă istorică atît de instabilă, în care fotbalul era și ancoră, și aripă.

O doamnă din mulțime, filmată de TVR, credea că acum vor ști și americanii să ne găsească pe hartă. De ea își amintește Florin Răducioiu în filmul Hai, România! – Povestea Generației de Aur, regizat de Claudiu Mitcu, cu un scenariu de Andrei Crăciun. Documentarul nu urmărește doar Campionatul din SUA, ci o întreagă perioadă de glorie a fotbalului românesc, 1980-2000, atît la națională, cît și la nivel de club. Povestea de pe tărîm american și nopțile albe aveau să se termine pe 10 iulie 1994, cînd aproape ne vedeam în semifinale, dar am pierdut la penalty-uri în fața Suediei, într-un meci disputat la peste 40 de grade, de care toți își amintesc în amănunt: Răducioiu egalînd la finalul celor 90 de minute și marcînd din nou în prelungiri, ieșirea neinspirată și atît de blamată ulterior a lui Prunea, ratările lui Dan Petrescu și Miodrag Belodedici la 11 m. Revedem cadru cu cadru finalul visului, aflăm din interviurile cu jucătorii amănunte din culise, despre atmosfera din acele momente de pe teren, și folosim iarăși, cu toții, „cuvinte inferioare”, cum ar zice Ilie Dumitrescu, la adresa suedezilor.

Mai multe despre acest ultim meci din SUA povestește Belodedici într-un dialog cu Ionel Stoica la UN PODCAST. După ce primele cinci penalty-uri fuseseră executate de fiecare echipă și scorul era 4-4, nu era clar cine bate în continuare. Anghel Iordănescu, de pe bancă, l-ar fi indicat pe Gică Popescu, care însă își dăduse ghetele jos și, pînă să se pregătească, arbitrul i-ar fi fluierat. Gabi Balint, care însoțea echipa în SUA ca director sportiv, i-a strigat lui Belodedici să tragă, apoi a plecat și el de pe teren, lăsîndu-l fără un sfat de care acesta declară că ar fi avut nevoie. Doar că, după cum spune și în Hai, România!, Balint n-a observat că Belodedici vine să vorbească cu el. Pe teren era vacarm, o căldură doborîtoare, iar rezultatul îl știm. Belodedici era la acea vreme și a rămas pînă azi singurul jucător român care a cîștigat Cupa Campionilor Europeni (acum Liga Campionilor UEFA) cu două echipe de club, din țări diferite: Steaua București, în 1986, și Steaua Roșie Belgrad, cinci ani mai tîrziu, ambele la penalty-uri (în ’91 a și înscris).

Chiar dacă nu sînt cu adevărat o microbistă, fotbalul este important pentru oameni apropiați mie și așa au ajuns să mă prindă multe dintre poveștile lui. Știu cum s-a rispit prematur George Best sau ce a adus în tehnica jocului Johan Cruyff, despre copilăria plină de încercări a lui Luka Modrić sau cum a fost cînd cei de la Real Madrid au vrut să-l ia pe Dobrin. Iar ce mi s-a părut mereu fascinant e felul în care, cu o lovitură în minge, un fotbalist poate ridica în picioare o tribună cu zeci de mii de oameni și alte cîteva milioane de acasă. 

În iunie, la exact 30 de ani după SUA ’94, naționala României va juca la Campionatul European din Germania. Cu Iordănescu jr. antrenor și Hagi jr. în echipă, iar asta este, din nou, o poveste, chiar dacă mulți spun că vremurile de aur au trecut, iar nopțile albe rămîn o amintire de la – în cazul meu – 15 ani. La fel și momentul de Cartea Recordurilor al lui Duckadam cînd, în vuietul din blocul lung în care locuiam la etajul trei, îl întrebam pe tata: „De ce aruncă mingea în sus?”, iar el îmi răspundea scurt: „De bucurie!”.

Foto: captură YouTube / TVR