Sfaturi primejdioase

„Ar trebui să fiţi recunoscător”, i s-a spus în repetate rînduri lui Volodimir Zelenski în Biroul Oval, pe un ton de reproş grav. Iar ecoul acestor cuvinte a pătruns nu doar în urechile bravului lider ucrainean, ci şi în minţile şi conştiinţele a sute de milioane de cetăţeni, inclusiv într-ale celor neimplicaţi afectiv ori direct în legătură cu războiul din Ucraina, atingînd cine ştie ce resorturi adînci. Unii au fost de acord cu admonestarea cu pricina, alţii au considerat-o, pe bună dreptate, o formă de grosolănie fără cusur şi fără precedent pentru un preşedinte american contemporan.

Misterioase sînt căile (ne)recunoştinţei

Să admitem că, atunci cînd discuţia despre posibilităţile mentoratului şi ale discipolatului într-un nou secol al dezbinărilor şi al extremismelor revine pe tapet, teza recunoştinţei devine unul dintre punctele-cheie. Se cuvine să fac, din capul locului, o mărturisire: şi pentru semnatarul acestor rînduri, recunoştinţa a funcţionat multă vreme ca o marotă. Am suferit altcîndva enorm din cauza lipsei de recunoştinţă. Îmi era foarte greu să înţeleg că a dori şi a face bine din toată inima cuiva pe care îl (sau o) îndrăgim ar putea să conducă la o atitudine cu totul adversă din partea respectivei persoane (iată una dintre posibilele definiţii ale naivităţii). Am reuşit să trec, însă, cu timpul peste o astfel de prejudecată, mai cu seamă convingîndu-mă că celebrul dicton sarcastic al faptei bune care arareori rămîne „nepedepsită” e mai aproape de noi şi de vieţile noastre decît am crede. Sigur, cinismul nu e singura cale, mai e şi calea creştină, fie ea chiar arhaic-isihastă, izvorîtă din tradiţia orală românească: „Fă bine şi dă-l pe ape”. Iată o manieră demnă de a fi luată în considerare, un mod de poziţionare atunci cînd ni se cer sfaturi din partea unor semeni, mai mult sau mai puţin apropiaţi. Sigur, pe de altă parte, aceasta nu înseamnă că, atunci cînd observăm în jurul nostru că recunoştinţa nu este exprimată ori, mai trist, că este substituită cu respingerea, cu dispreţul ori chiar cu atacurile directe, nu trebuie să intervenim. Nu dintr-un soi de fetişizare ori de întreţinere a vreunei fantasme a eticului, ci dintr-o simplă, dar fermă dorinţă de normalitate.

Însă a oferi ori a primi un sfat – s-au schimbat oare aceste ecuaţii în post-douămiism? Depinde din ce perspectivă privim. Îmi închipui, totuşi, ucenicia ori mentoratul în moduri mult mai puţin convenţionale decît cele de odinioară. Dar ele pot funcţiona şi astăzi la fel de eficient, cu beneficii pentru ambele părţi. Cred că o privire obiectivă şi contemporană ar trebui să scoată în evidenţă şi limitele acestei relaţii, intermitenţele şi capcanele ei. Există momente în care discipolul nu împărtăşeşte unele sau chiar mai multe dintre raportările mentorului, este nu doar perfect normal, ci şi o mostră a binevenitei independenţe a acestuia. Acea „nebunie de a gîndi cu mintea ta”, formulă pe care am folosit-o şi eu recent într-un articol din Observator cultural despre „Ideologic şi estetic în noua critică literară”, pe urmele lui Gabriel Liiceanu, este, dacă nu un ideal, atunci măcar un deziderat demn de a fi apreciat şi urmat.

Pe de altă parte, însă, dacă tot am pomenit mai sus o recentă polemică literară la care am luat parte, modul în care unii dintre tinerii noştri cercetători literari îşi concep pe căi radical-neoavangardiste despărţirea de ex-protectorii şi profesorii lor, ca de pildă faţă de Eugen Simion (pe care nici eu nu l-am admirat vreodată ca manager ori ca persoană, dar care, ca eseist şi istoric literar, a marcat o epocă şi merită toată atenţia), mi se pare discutabil, mai ales că aceste contestări vin cam tardiv şi întrucîtva bizar, din partea unor cercetători angajaţi în institutele Academiei tocmai de către teoreticianul devenit pentru ei, între timp, nomina odiosa (v. unele poziţionări din volumul colectiv Pentru o nouă cultură critică românească, Tact, 2024). Or, paricidul a fost mai întotdeauna nu atît o formă a lipsei de recunoştinţă, cît manifestarea unei nestăvilite dorinţe de putere. De ce nu i-au contestat totuşi autoritatea ori relevanţa unora dintre gesturile şi actele culturale în timpul vieţii sale? Aşa cum s-a întîmplat, de pildă, cu critica deviaţiilor autoritariste ale lui Nicolae Manolescu din ultimii zece ani, respectiv ale „camarilei” sale din cadrul Uniunii Scriitorilor. E adevărat şi că Simion a fost mai abil, că a ştiut, deşi trecînd dictatorial peste drepturile a numeroşi specialişti, să-şi construiască o posteritate, pe cînd Manolescu, din păcate, a dat-o în bară la capitolul acesta, ştirbindu-şi autoritatea pe drept cîştigată, promovînd ori tolerînd în jurul său cel mai adesea, în ultimii ani, incompetenţa, oportunismul, izolaţionismul, cenzura şi anestezierea simţului critic (da, tocmai el, eroul de altădată al grupărilor şaizeciste şi optzeciste în lupta contra poncifelor şi aberaţiilor realismului socialist, respectiv ale protocronismului ceauşist).

Prin urmare, revenind la cadrele şi formele contestării, se cuvine a protesta din timp şi fără părtinire împotriva unor nedreptăţi pe care le suferim ori pe care le sesizăm în jurul nostru. Mai vechea vorbă a lui Steinhardt, derivată din înţelepciunea evreiască a mediului în care s-a format („Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată”), nu face decît să-şi sporească sfera predictivă, căpătînd, în vremuri actuale, noi şi noi semnificaţii.

Libertate şi risc

Acordarea unui sfat implică mereu un risc, pe care emiţătorul e bine să-l conştientizeze, căci sfatul se poate întoarce oricînd împotriva sa. De aceea, adesea nu e vorba atît despre eficienţa sfatului, cît despre personalitatea, caracterul şi contextul în care se află receptorul, despre modul în care acesta internalizează respectivul sfat, despre cum îl poate folosi în avantajul său. Mai e apoi inevitabilul procentaj de hazard, de necunoscut, de unde şi posibilele bruiaje. Nu toate sfaturile date cu cele mai bune intenţii şi în perfectă cunoştinţă de cauză rodesc necondiţionat. Şi terenul unde cad seminţele are un cuvînt greu de spus. Adesea, acelaşi sfat ori discurs al unui maestru dă naştere unor rezultate ori unor reacţii vizibil diferite în cîmpul discipolilor. Fiecare va privilegia o anumită dimensiune, o părticică distinctă, unul dintre multiplele ecouri în care se sparge în eter conţinutul respectivului mesaj. Moştenirea lui Noica este oricînd un exemplu: ea a putut înrîuri deopotrivă intelectuali cu orientări conservatoare, liberale, naţionaliste sau tradiţionaliste, rezistenţi ori căldicei, literaţi, artişti ori filosofi, spirite libere ori mimetice, atei, spirite ecumenice, religioşi autentici ori fanatici, clerici, populişti ori legionari. Tot despre o moştenire, poate mai puţin grandilocvent‑elitistă, adică nu atît de ancorată în naraţiunea castaliană a infimei minorităţi care deţine cheile unei înţelegeri profunde a lumii, putem vorbi şi în cazul lui Steinhardt. Una construită pe o viziune tolerantă, uneori ludică, interdisciplinară și cosmopolită. Mereu revelatoare, în acest sens, mi s-au părut mărturiile lui Alexandru Vlad: „N‑a încercat să‑mi deschidă ochii, mă lăsa așa cum eram, să‑mi descopăr singur căile și cu vîrsta să încasez lecțiile mele. Respecta diferențele dintre noi, incompatibilitățile. Aprecia întotdeauna dacă discuția avea o anumită vioiciune, o undă de frivolitate, măcar în ton. Libertatea – să rămînă spațiu pentru ludic. (...) Ce ne lega era o prietenie, glumeam mult împreună, îi ridicam tonusul, eram egali și mă simțeam foarte liber”. Şi mai ales acest amănunt: „M‑a obligat să‑i spun pe numele mic, și în fața blocajului meu a venit cu un argument irefutabil: dacă am fi vorbit în englezește (cum de altfel și făceam uneori)? E sănătos pentru comunicare, mă asigura el. Păream uneori unul negativul celuilalt – și eram atît de veseli, încît lumea ne privea uluită: oare diferența mare de vîrstă ne dădea dreptul să fim atît de familiari, atît de binedispuși?” (Al. Vlad, „Clepsidra pe orizontală”, în Contrapunct, 1991).

Fireşte, cum spuneam mai sus, sfaturile ori perspectivele unui mentorat pot prilejui, mai ales în condiţiile unui mediu represiv, anumite primejdii şi riscuri. În urma invitaţiei adresate de către un student, Mihail Milea, în ianuarie 1985 Steinhardt susţinea o conferinţă pe teme de literatură în faţa studenţilor de la Institutul Teologic din Bucureşti. Regimul acestei expuneri va căpăta imediat atributele clandestinităţii în ochii Securităţii, care era, fireşte, la curent. La 30 de ani de la acest eveniment, studentul de altădată, devenit între timp preot şi filantrop creştin, premiat în 2015 la nivel naţional pentru activitatea şi rezultatele obţinute prin munca de voluntariat, confirma într‑un interviu că, în urma apropierii sale de N. Steinhardt, a fost monitorizat insistent de către Securitate, atît ca elev şi student, cît şi, mai apoi, ca pedagog, profesor şi preot la Seminarul Teologic din Buzău, unde s‑a ajuns ca informatorii să fie recrutaţi dintre propriii săi elevi, şi că a fost respins inexplicabil, în două rînduri, la examenul de admitere la doctorat. În urma conferinţei susţinute de Steinhardt, fusese ameninţat cu exmatricularea. Concluzia acestei situaţii, la care ajung maestrul şi discipolul, este redată sec, într‑un singur rînd al notei de analiză a Securităţii, din august 1985: „Ca urmare, au hotărît să întrerupă prietenia lor pentru a nu periclita situaţia şcolară a lui Mihail Milea” (v. Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii, Nemira, 2005), iar mai apoi, pe cale anecdotică de către ucenic, reluînd ideea atenţionării de către călugăr a celor care intrau în contact cu el: „L‑am vizitat într‑o zi acasă la el în garsonieră, unde mergeam ca la mine acasă. Bat la uşă puţin, deschid să intru şi‑l văd cu cineva stînd într‑o discuţie aprinsă. Cum mă vede, uimit se ridică repede şi cu o voce gravă îmi spune: Băiatule, ai greşit adresa, urcă la etaj. Pe moment, n‑am priceput nimic, m‑am retras, am urcat puţin la următorul etaj, apoi am coborît foarte mirat şi întristat de ce Avva Nicolae nu m‑a primit, avînd o faţă tare crispată. În acele momente am zis în mintea mea de tînăr că bătrînul şi‑a pierdut memoria şi nu mă mai cunoaşte. A doua zi, după cursuri, mă duc din nou la el, era singur de data aceasta. L‑am salutat cuviincios, m‑a primit cu mare bucurie, de fiecare dată era foarte ospitalier, oferindu‑mi cafea cu bomboane şi un pahar de apă rece. În primul rînd, şi‑a cerut scuze pentru refuzul categoric de a mă primi în casa lui cu o zi înainte. Tocmai atunci era la el un securist (cu grad de maior) care‑l ancheta şi a vrut să mă menajeze, ca să nu cad în gura lupului securist. Atunci am înţeles pe deplin gestul lui...” (Călin Emilian Cira, Convorbiri despre N. Steinhardt, Eikon, 2012).

Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte publicată: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.

Foto: N. Steinhardt