Femeile în Codul lui Napoleon

În luna martie, acum 220 de ani, în Franța a fost adoptat Codul napoleonian, sistemul legal civil francez care a fost preluat ca model de multe dintre statele moderne din Europa. Nu-i deloc puțin lucru în istorie, iar Napoleon, bineînțeles, știa asta și a lăsat-o mărturie: „Adevărata mea glorie nu constă în a fi cîștigat zeci de bătălii. Waterloo va șterge amintirea atîtor victorii. Ceea ce va trăi veșnic este Codul meu civil”.

Sigur că nu a fost facil. Elaborarea codului de legi a durat patru ani, timp în care o comisie de experți în Drept a lucrat pentru a găsi cele mai bune soluții care să poată contribui la reorganizarea societății franceze după anii Revoluției. Codul, de altfel, ținea cont de principiile enunțate de mișcarea revoluționară: libertate și egalitate. Nu pentru toți, însă. Sau, mai corect zis, nu pentru toate. Femeile erau profund dezavantajate de noul cod de legi instituit de Napoleon în 1804.

Bărbatul, stipula noua lege, era capul familiei, cu putere extinsă asupra soției și copiilor, un soi de putere absolută, numită „putere maritală” sau „autoritate paternă”. Proprietățile îi reveneau soțului indiferent de proveniența lor, femeia nu avea dreptul la tutela copiilor, iar divorțul nu putea fi invocat de aceasta decît în anumite cazuri extreme, cum ar fi fost cel în care soțul își aducea amanta să locuiască în aceeași casă cu familia. Très joli.

Practic, viziunea lui Jean-Jacques Rousseau, care considera potrivită ierarhizarea în societate, cu bărbații pe primul loc și femeile pe al doilea, primise temeiul juridic. Exista și un model opus celui propus de Rousseau, cel al lui Jean Antoine Nicolas Caritat, marchiz de Condorcet, care sublinia că, deși există diferențe între femei și bărbați, drepturile lor cetățenești ar trebui să fie egale.

Nu și pentru Napoleon. Întrebat la un moment dat care este cea mai remarcabilă femeie din istorie în viziunea lui, acesta a răspuns: „Cea care a avut cei mai mulți copii”.

Cunoscute sînt, de altfel, și unele comentarii destul de acide ale omului de stat francez la adresa doamnelor și domnișoarelor. Cînd dorea să îi închidă gura unei femei (misiune grea, e drept, chiar și pentru Napoleon), arunca, cu nonșalanță deghizată, o replică în care o întreba dacă nu cumva a mai văzut-o îmbrăcată în aceeași rochie și cu altă ocazie. Șoc! În epocă, această remarcă era ceva ce putea lăsa o femeie fără cuvinte.

Oare și de aceea împărăteasa Joséphine, prima soție a lui Napoleon, își cumpăra cîteva sute de rochii pe an? Probabil... Sau nu neapărat.