Şi îngerii se înşală cîteodată (I)

● Mircea Cărtărescu, Theodoros, Editura Humanitas, 2022 & Théodoros, traduit du roumain par Laure Hinckel, Les Éditions Noir sur Blanc, 2024.

Numeroase universităţi şi profesori din Occident obişnuiesc să propună studenţilor umanişti cursuri semestriale ancorate într-o carte de literatură anume, fireşte, de o mare amplitudine şi complexitate, un text capital pe care îşi propun de-a lungul semestrului să îl dezghioace, să îl exploreze din cît mai variate şi mai fertile filtre academice, prin lentilele unei bibliografii generoase. O spun din capul locului, fără nici o umbră de îndoială: cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu ar putea face oricînd obiectul unui astfel de curs universitar.

Deşi inegal estetic, Theodoros este un construct de o rară complexitate narativă, care funcţionează deopotrivă ca un basm postmodern şi ca o biografie romanţată (cum alta nu-i în literatura noastră), ca un copleşitor (şi deci intimidant) poem în proză, propunînd un foarte bine informat şi plastic excurs mentalitar în universul levantin (fie el balcanic, fanariot ori paşoptist), ori ca un roman despre căile manipulării (politice, religioase, psihologice), cu surprinzătoare trimiteri ori rezonanţe actuale.

Fireşte, în cîmpul literar românesc, pe lîngă cronicile favorabile, nu au întîrziat defel contestările, majoritatea lor insuficient argumentate, ridicînd tendenţios obiecţii care nu se susţin în fapt, adesea încadrabile în urna – niciodată neîncăpătoare – a invidiilor şi a plătirii de poliţe literare sau, mai grav, a executării unor raderi comandate.

Melancolia & oroarea descendenţei

Încă de la prima frază, avem promisiunea poetică a complexităţii unui construct narativ ieşit din comun care, dincolo de extensiile hiperbolice, descriptive ori enumerative, nu îşi face uitate pe parcurs, totuşi, mizele narative: pe aceeaşi primă pagină a romanului vom regăsi deopotrivă o întrebare fundamentală pentru dezbaterea care va urma („Va fi crucea ta primită?”), răspunsul („Jertfa ta nu va fi primită”) şi argumentul decisiv al viitorului rechizitoriu („Ai fost un om al sîngelui, Theodoros”).

Mă despart aici de opinia unui critic avizat, precum Mihai Iovănel, care scria pe contul său de Facebook, pornind de la scandalul neacceptării în Academia Română a scriitorului, că fraza incriminatoare atribuită lui Nicolae Breban („La Mircea Cărtărescu sînt trei personaje: tăticul, mămica şi Mircea”) ar fi „fundamental corectă”. Faptul că însuşi Cărtărescu are un moment de înscenată modestie a declarării intenţiilor sale poeticizante („Nu am fost niciodată altceva decît poet. Chiar şi romanele mele sînt poeme”) nu înseamnă că lectorul trebuie să-l şi creadă pe cuvînt, nu-i aşa?

În plus, există numeroase argumente şi exemplificări ale unor situaţii în care marile constructe narative devin cu adevărat memorabile atunci cînd nu doar că nu-şi refuză o dimensiune poetică, dar o şi cultivă cu obstinaţie. Într-o istorie a formelor (în sensul acordat de Gérard Genette), nu atît operele şi genurile rămîn, cît codurile retorice, structurile poetice, tehnicile folosite. Ştim prea bine că romanul înscris la şcoala poeziei, cum scria şi Toma Pavel în La pensée du roman (2003), a obţinut de-a lungul timpului rezultate excelente. Poezia nu este mereu opusul prozei, şi viceversa, oricîtă intenţionalitate disociativă ar fi pusă în joc. Observaţia este valabilă inclusiv în cîmpul tensiunilor existente în interiorul genurilor: poetica suprarealistă franceză, de pildă, s-a autodeclarat în teorie cu fermitate drept antipoetică, dar ea a făcut astfel posibilă în practică o reabilitare a lirismului, şi exemplele pot continua.

Că avem de-a face cu o veritabilă epopee postmodernă („Îmi vine-a crede că vieţuiesc într-un basm”) reiese şi din încărcarea excesivă a personajului născut dintr-o mamă grecoaică (Sofiana) şi dintr-un tată român (Gligorie) cu un destin voit fabulos, ajuns din haiduc „piratul cel mai căutat şi de greci, şi de turci, şi de ingleji, şi de vinitici”, aflat mai apoi pe urmele celebrului Chivot al Legii şi în cele din urmă devenit etiopianul Roi des Rois & Empereur des Empereurs.

Deşi fanteziile epistolare apar şi ca produs firesc al lecturilor copilăriei şi adolescenţei sale, fabulosul subminează intermitent convenţia realistă. Cealaltă componentă e dată de numeroasele teze, obsesii şi strategii postmoderne, abil înfăşurate în evantaiul de poveşti şi legende. Pe lîngă numeroasele intertextualităţi (episoadele cu starostele şi hoţii, de pildă, cu ecouri din proza lui E. Barbu, ori ruperea tînărului de copilărie, cu stări evocînd parcă ultima parte a Amintirilor lui Creangă) sau dincolo de înscenările tensiunilor dintre centru şi periferie, dintre culturile hegemonice şi restul lumii, dintre Orientul mistic, înfăşurat în nenumărate văluri, şi Occidentul indiferent şi sceptic („Mais l’Orient confond souvent les faits et la fiction”, îi spune Benjamin Disraeli, proaspătul prim-ministru al Angliei, reginei Victoria, în traducerea Laurei Hinckel), personajului principal îi este înscenat propriul proces, pe fundalul tipic cărtărescian al unui univers care rămîne textualist pînă la capăt (a se citi inclusiv pînă la capătul lumii), cu toate relativismele etice sau eschatologice care decurg de aici: lupta dintre Bine şi Rău continuă la nesfîrşit, aducînd cu ea o veşnică amînare a unui verdict, ca un soi de erezie teologică.

Îngerul grav, prin ochii căruia debutează tragica poveste, pare că devine în timp un altul, unul ludic, rătăcit în etimologii fanteziste, în regionalisme morfologice („ei se adăpostise”, „moşnegi ce se ruga în genunchi”) şi în alte jocuri lingvistice, şi apoi la rîndul său substituit de alţi şi de alţi îngeri, fie mai sobri, fie mai lumeşti, care devin una cu gura lumii sau care ajung să facă analogii cu... sticlele de Coca-Cola.

Voi reveni în episodul viitor asupra acestui aspect narativ-angelologic, însă pînă atunci să notăm că unele panseuri sapienţial-naratoriale ar putea în egală măsură izvorî din murmurul unui înger grijuliu sau din gura unui demon cinic: „Căci oamenii mai degrabă ascultau scornirile decît adevărul, acesta din urmă fiind adesea fiere, pe cînd minciuna îţi năclăia deştele ca baclavaua”.

Tot parte a unui proiect postmodern o constituie şi poeticizarea materialului narativ. Între intertextualităţile de mai sus merită menţionate şi mostrele de eminescianism („cînd ţi-a încolţit prima oară în minte, cît un bob de muştar, gîndul că...”), dar şi revizitările propriei mitologii narative. De pildă, motivul gemenilor, al dublului masculin ori feminin, sau episodul poetic al înălţării tînărului pe un zmeu, la fel cum Mendebilul se urcă pe o macara, deasupra oraşului, smulgînd admiraţia camarazilor săi.

Metaforele îngerilor cu hărţile istoriei strînse la braţ, blestemul şi deopotrivă melancolia descendenţei (cu „cerul ca o flegmă a celor ce beau tutun”, dar şi cu descrierile „zăpezilor valahe” de altădată, cu „marea: turcoaz topit”, „aerul mirosind a frig şi-a pînză sfîşiată” sau „amurgul înfăşurînd ostroavele în ambră şi melancolie”) ori proiecţia distopică a unei metafore textualiste („contrabanda cu poezie” – ce răzbunare livresc-orgolioasă a situaţiei dificile în care se află astăzi vînzările de cărţi de poezie!) sînt pagini ale unui poem în proză de cea mai bună calitate.

Asistăm oare la un exces metaforic într-un roman? Depinde de gusturi şi de cît este de grăbit lectorul. Sîntem dispuşi să întîrziem asupra unui cronotop care începe în felul acesta: „Îngerul Iarnă răsculase cerul împotriva pămîntului şi-nfăşurase tot cuprinsul în aripele lui de zăpadă”? Acceptăm jocul propus de autor, care pleacă de la „carnea gelatinoasă a valurilor” spre a se desfăta apoi în faldurile poeticităţii pe care o pot căpăta pînă şi fabulaţia, manipularea sau minciuna?

Roman profund subversiv

Cum spuneam, mai ales în raport cu ideea de violenţă şi de cruzime, hiperbola şi enumeraţia dau măsura lucrurilor aici şi marchează percepţia asupra realităţii în acest basm noir („bălţi de sînge ce se-ntindeau şi se uneau cu alte bălţi pînă cînd totul deveni un lac de sînge, neîntrerupt, din care se ridicau insule de cadavre”), unde promisiunea chinurilor iadului este memorabil, oximoronic reconstruită în esenţe tari, goetheene, ca întreagă fiinţa protagonistului: „vei fi înşfăcat de făpturi cu gheare mai lungi şi mai negre decît ale tale şi (...) vei sfîrîi acolo, spînzurat de limbă şi jupuit de viu şi sodomizat cu un fier înroşit şi cu ochii plesniţi şi cu urletul înflorindu-ţi dintre măsele”.

Sub aspect lingvistic, senzaţia este că traducerea franceză atenuează limbajul depreciativ şi barbar pus în mişcare de romanul cărtărescian, inclusiv din cauza sonorităţii melodioase specifice limbii, care face ca insultele, formulele acide sau durităţile să fie diluate perifrastic în limba lui Voltaire şi să dobîndească, pe fundalul sofisticării stilistice, conotaţii mai puţin brutale. Iată un pasaj despre sclavia la bordul vaselor piratereşti, unde „Opintindu-se la vîslă ca vita în jug (...), mireasma-i intrase-n sînge şi în maţe, îi aromase scuipatul şi răsuflarea”, care devine: „En poussant sur la rame comme la bête de somme sous le joug (...), le parfum lui était entré dans le sang et dans les entrailles, imprégnant son crachat et son souffle”.

Sălbăticia lumii zugrăvite este, într-adevăr, expusă în toată hidoşenia ei, de la actele de canibalism şi pînă la moartea ca spectacol sadic, atent programat şi savurat cu delicii. Orice adept al haiducismelor „suveraniste” de astăzi ar putea, citind aceste pagini, să mediteze la cît de lung şi de anevoios a fost drumul către civilizaţie pentru orice societate, nu doar pentru cea românească. Femeile mor „jefuite, siluite şi cu gîtul retezat de tîlhari”, amorezii care umblă după o femeie măritată sînt torturaţi sau ucişi în chinuri (şi sîntem aici destul de aproape de scenariul filmului Aferim!, regia Radu Jude), iar agresiunile antisemite se dezlănţuie, pe fundalul mai larg al urii structurale faţă de străini – una dintre marile teme ale cărţii.

Şi, în tot acest context, caracterul profund subversiv al romanului iese neîndoielnic la suprafaţă, prin rezonanţa ironică pe care o capătă verdictele în genul: „Şi astfel arătîndu-se dreptatea dumnezeiască ce toate le veghează”, survenite după asemenea orori şi carnagii. Nu este nici prima, nici ultima oară cînd Cărtărescu ridiculizează subtil antioccidentalismul tîmp, „suveranismul” ipocrit, slav, care, în esenţă, tot de levantinismul naţionalist ţin: „Blasfemia noului danţ [valsul] fusese dată-n vileag de capii bisericii ortodoxe, şi toţi bărboşii-n rase cernite, fiecare popă şi fiecare stareţ al nenumăratelor lavre din toată Elada, veştejiseră timp de luni întregi, de la amvon, spurcatul obicei vienez”. (Va urma)

Adrian Mureşan este critic literar şi lector la Universitatea din Strasbourg. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.