Bruxelles – prima ieșire în Vest –

„Îmi plac cerceii tăi!”, a zis el într-o engleză cu un puternic accent franțuzesc și a întins mîna să-i atingă. Erau niște cercei fără valoare, doar niște gablonțuri care atrăgeau atenția. Cumva mi-am dat seama că „obiectul” pe care voia să-l atingă eram, de fapt, eu, dar mi-am zis nu, nu se poate... în Occident, toți oamenii, mai ales bărbații, sînt amabili și plini de cele mai bune intenții. Toți oamenii sînt săritori și nu vor decît să te ajute. Iar tipul ăsta care apăruse din senin în timp ce eu frecam menta prin Grand-Place, fără să știu unde să mă mai duc și ce să mai fac în a treia mea zi „de Occident”, voia doar să mă ajute să dau un telefon. „Știu un loc, e aproape”, a continuat el vioi. „Poți suna pe orice număr, în orice țară și plătești.” Aproape fără să vreau l-am urmat pe aceleași străduțe din centru pe care le bătusem deja ore în șir, mă holbasem la vitrine cu zeci de sortimente de ciocolată și la oamenii care stăteau liniștiți pe la terase și beau acea stranie bere roșiatică despre care aflasem că se numește Framboise. Pe lîngă băiețelul care face pipi trecusem deja de trei ori și tot nu reușisem să-l văd îndeaproape, de fiecare dată era acolo o mică mulțime de turiști americani sau japonezi care îl pozau în neștire. 

c. Avea o claie de păr și ochi negri pe care și-i subția într-un anume fel ca să pară șarmant. „Din România”, îi răspund, ce rost avea să-l mint? Avusesem un șoc atunci cînd am urcat în avion arătînd un simplu act de identitate. Crescusem cu poveștile în care oamenii fugeau peste graniță doar cu hainele de pe ei, iar pașaportul, actul plin de promisiuni care putea să-ți asigure o călătorie în străinătate, nu se acorda oricui. De altfel, dintre toate rudele și cunoștințele noastre, avea pașaport doar vecina de etajul doi, care terminase Facultatea de Filologie, secția română-chineză și pleca periodic în delegații în China. Însă acum granițele nu mai aveau nici o însemnătate. „Da, pentru prima oară”, zic. „E un oraș frumos.”

Ce puteam să-i spun? Că eram la prima mea vizită în Occident, că tînjisem după Occidentul ăsta ani de-a rîndul, îl visasem de la opt ani aproape în fiecare noapte – oare cum arată? cum miroase? Încercam să îmi imaginez Occidentul încă de cînd mă uitam la pozele din revistele Burda și Neckermann, la toți copiii ăia blonzi și fericiți, la hăinuțele și jucăriile lor. Și întrezărisem doar un crîmpei din Occident în prima excursie la Budapesta, în 1990, chiar după ce se deschiseseră granițele. Mi se păruse atît de frumos, da, frumos, încît la întoarcere, în trenul de Cluj, am izbucnit în plîns, nu mai voiam să mă întorc acasă. Apoi au urmat tranziția, anii de sărăcie lucie și de lipsă de șanse în care Occidentul se îndepărta din ce în ce mai mult, pînă cînd am nimerit la un workshop la Bruxelles ca să văd, în sfîrșit, Occidentul, asta e la modă acum printre jurnaliști – să mergi la Comisie, să te informezi, să devii deștept. „Mda, e un oraș OK”, zice băiatul, subțiindu-și din nou ochii lui negri. „Dacă vrei îți arăt niște locuri super.” Face un pas în față și se înghesuie un pic în mine, mă simt ușor stînjenită, îl las să mă atingă pe braț, după care mă îndepărtez. Dar nu plec, oamenii ăștia din Occident sînt amabili și au cele mai bune intenții. Probabil că așa fac ei mereu cînd încearcă să-ți comunice ceva, te ating.

A dispărut și centrul vechi, mergem pe un bulevard principal, apoi cotim pe niște străduțe care nu mai au nimic turistic, totuși aici sînt prăvălii cu fructe exotice cu un miros fanat, unele putrezesc pe tarabă, mai sînt și băcănii în vitrina cărora atîrnă jamboane și cîrnați... Și aici e tot Occident, în fond cine își putea imagina fructe exotice și jamboane în urmă cu douăzeci de ani? În sfîrșit, ajungem și-mi dau seama că băiatul s-a ținut de cuvînt. Este chiar un loc de unde se dau telefoane. Un stabiliment cum erau și la noi pe vremuri, la Poștă. „Te aștept afară”, îmi zice. „Nu, nu trebuie să mă aștepți”, insist eu. „Mă descurc de aici.” Băiatul își ridică o sprînceană și zîmbește în modul acela șăgalnic, dar artificial. „Sună-l pe prietenul tău și după aia vedem ce facem. Te pot duce la hotel. Ca să fii în siguranță.”

Locul are cîteva cabine despărțite între ele prin panouri din lemn, un arab bătrîn încasează la o casă banii pentru conversații. În cabine sînt telefoane la care trebuie să aștepți un ton, apoi să apeși pe butoane ca să formezi un număr. Apoi aștepți din nou ca cineva să-ți răspundă, niciodată nu știi pe cine sau ce vei întîlni la celălalt capăt al firului, o voce prietenoasă care se va bucura că te aude, o voce iritată și clar deranjată sau pe nimeni. Sîntem în 2008, nu toată lumea are telefoane mobile și oricum costurile pentru roaming sînt exorbitante, eu am un telefon mobil cît o cărămidă, dar l-am lăsat acasă, nu aveam ce face cu el la Bruxelles. Iar în mînă țin o hîrtiuță cu numărul unui amic care între timp a ajuns europarlamentar. „Cînd treci prin Bruxelles, neapărat să mă suni!”, mi-a zis, la un moment dat. Iar eu cînd am aflat că voi merge la Bruxelles, mi-am imaginat cum îl voi suna și ne vom întîlni într-un oraș în care nu cunosc pe nimeni, la prima mea ieșire în Occident, cum vom merge la un restaurant și vom mînca moules frites și vom bea bere, și vom discuta pînă noaptea tîrziu despre cît de bună e viața în Europa pentru noi toți.

Însă locul ăsta e dezolant, în cabinele de telefon sînt doar arabi care urlă într-o limbă necunoscută, probabil că au dat de voci neprietenoase la celălalt capăt al firului, mai e și o femeie într-un veșmînt larg și cu batic pe cap care plînge, de fapt mai mult se tînguie într-un anume fel care îți dă fiori, de parcă i-au murit toți prietenii și toate rudele de pe lumea asta.  Mototolesc hîrtia cu numărul de telefon. La naiba cu restaurantul și cu europarlamentarul! Ce aș putea să-i zic? Că la Comisie a fost boring, ne-au vorbit unii despre mecanismele migrației de dimineață pînă seara, ne-au învățat despre toleranță folosind imagini cu un cățel – someone’s food could be someone else’s pet! –, pînă și la masa de prînz, cînd am mîncat pentru prima dată stridii în viața mea, a venit una și ne-a vorbit, am înghițit cu noduri, am ajuns frîntă seara la hotel, iar în singura mea zi liberă în care de-abia așteptam să cunosc și eu, în sfîrșit, Occidentul, am hălăduit fără rost pe străzi și nici măcar n-am văzut ca lumea Manneken Pis?

„Ei, l-ai găsit pe prietenul tău?”, mă întreabă tipul care mă aștepta afară. „Da, ne întîlnim într-o jumătate de oră, în Grand-Place”, îi zic, încercînd să par cît mai sigură pe mine. „Te conduc eu”, se oferă el galant, apucîndu-mă de braț. „Nu, nu e nevoie”, zic și îmi trag brațul. Fac cîțiva pași într-o direcție oarecare, băiatul se postează în fața mea, blocîndu-mi drumul. „Ne vedem mai tîrziu? Știu un restaurant algerian foarte bun, fac eu cinste cu cina. Hai, te rog, fă-ți timp și pentru mine!” Întinde mînă, îmi atinge cerceii – oare mă crede o tipă cu bani? oare crede că poate profita cumva de pe urma mea? „Nu, nu e nevoie. Mă descurc singură, mulțumesc pentru ajutor.”  Îi întorc spatele și o iau la picior, de fapt o iau la fugă fără să mă uit în urmă, străbat cîteva străzi, apoi altele, mirosul de fructe fanate e din ce în ce mai pătrunzător, văd oameni care stau pe trepte sau pe borduri, fumează, se ceartă, o femeie țipă, un copil aleargă, o pisică se ascunde într-un gang, cineva de la o fereastră probabil că vrea să se arunce pentru că stă prea mult aplecat în afară. Unde eram, de fapt? În Occident?

A doua zi, la workshop-ul unde învățam că someone’s food could be someone else’s pet, un jurnalist din Cehia m-a întrebat dacă tipul care încercase să mă agațe avea perciunii cîrlionțați. Ei bine, asta chiar nu-mi aminteam. „Erau curly sau nu?” Da, parcă erau curly. „It was a trap”, a rîs cehul. „Era un magrebian. Bine că ai scăpat de el!”