Călătorii, noi și vechi

Am avut, de curînd, fericita ocazie de a reface, în condiții evident incomparabile, călătorii mai vechi. Deși aproape la limita supraviețuirii, călătoriile de altădată, acum aparent incredibile, își aveau și își au farmecul lor.

Am fost din nou la Salonic și Meteora, după mult timp. Acum călătorind ca orice turist respectabil, cum se spune, cu mașina lui, rezervîndu-și, civilizat, din timp, o cameră la hotel etc. (Aproape) totul desfășurîndu-se „conform planului”, fie el unul real sau unul imaginar. Evident, cu Internetul sub nas pentru orice informație. Cu bani în buzunar și, mai ales, pe card, cît să-ți iei oricînd un sandviș ori un suc, să-ți plătești intrarea la muzeu, ba chiar să-ți cumperi niscaiva suveniruri și să-ți pui benzină. Cu GPS-ul pe bord, în așa fel încît să fie aproape imposibil să te rătăcești sau să nu știi ce te așteaptă, evident, în măsura posibilului.

Una peste alta, o călătorie într-o mult mai mare măsură sigură. Nivelul de neașteptat scăzînd la un procent infinit mai mic, nici nu mă încumet să estimez la cît. Ceea ce mă face să-mi amintesc dacă nu cu nostalgie, și nici cu frică, măcar cu înduioșare de călătoriile, în Grecia și nu numai,  de altădată.

Cele în Grecia nici măcar nu au fost multe, ci doar două. Cea dintîi a fost în 1995, cu autocarul. Era o excursie în care aveam o reducere și eram foarte fericită că putusem s-o „prind”. Ne aflam încă în epoca sălbatică a turismului de agenție, în care porneai plin de entuziasm de aici spre niște teritorii complet necunoscute în care habar n-aveai ce te aștepta.

Asta după alte puține cîteva ieșiri în străinătate după 1989. Cea dintîi fiind, desigur, o bursă. În cazul meu, la Edinburgh, cred că în 1991. Bursă la care am plecat cu trenul din București, la clasa a doua, șase în compartiment. Am mers apoi cu feribotul și iar cu trenul, într-o aventură cam apocaliptică. În afară de coșmarescul pat suspendat din compartiment și răul de mare de pe feribot îmi amintesc cu bucurie de trenul final, care ducea la Edinburgh: exista un cărucior cu dulciuri care trecea prin compartimente, care m-a fascinat profund, pentru că nu mai văzusem așa ceva și mi-am cheltuit anapoda o sumă mult prea mare din mica bursă numai ca să-mi cumpăr și eu ceva de acolo. De asemenea, țin minte pînă azi cum am descoperit un telefon cu cartelă în tren și nu mi-a venit să cred că e posibil. În efervescența descoperirii, am mers cu entuziasmul mai departe și l-am rugat pe un domn care părea să aibă cartelă să mă lase și pe mine să dau un telefon. Culmea, m-a lăsat, și am sunat în România, acasă, ca să spun că am ajuns, ceea ce mi s-a părut incredibil. Evident că nici urmă de telefoane mobile pe atunci, nici măcar de pagere și nicidecum de Internet.

Cînd am ajuns în Scoția, țin minte cum cei din grupul nostru de români, în majoritate studenți la engleză ori profesori de engleză, se pozau cu vitrinele magazinelor, cu autobuzele, cabinele telefonice și, cel mai des, cu mîncarea din farfurie. Da, lumea se poza cu un hamburger, căci nici urmă de așa ceva pe aici la vremea respectivă (cred că puțin mai tîrziu apăruse o inițiativă neaoșă cu hamburger-ul Bulevard). Nici picior de McDonald’s în România pe atunci.

Mîncarea de fast-food, hamburger-ul cu cartofi prăjiți și paharul de Cola alăturat ni se păreau nouă, celor evadați, oficial, în sfîrșit, din lagărul comunist, paradiziace. Ca să nu mai vorbim cît erau de scumpe. Cu aparatele foto cu film (precizez asta pentru că e o raritate în zilele noastre, știu) ne aplecam deasupra farfuriei cu un hamburger unsuros și cu un pahar de plastic cu Cola alături și zîmbeam larg, cuprinzător. Fără nuanțe și subtilități: victorios, pur și simplu.

O victorie atavică, de-a dreptul: după foamea comunistă, aveam mîncare. Și nu de oricare, ci pe cea din filme, despre care doar auziserăm. Pe cea pe care o consideram un mit. O lume care părea posibilă doar în poze, în 2D, ni se deschidea, acum, în toată splendoarea ei 3D. Și ne copleșea, de-a dreptul.

Poveștile de călătorie nu se opresc aici.