Credințe și tradiții

Cînd eram mică, prin anii 1970, nu știam mare lucru despre credință. Nici la biserică nu prea mergeam, nici nu se vorbea despre asta la noi în casă.

De crezut, credeam în alte mitologii. Căci în familia noastră exista un fel de credință, în supranatural, în poveste mai curînd. Dar nu era una religioasă, în sensul clasic al cuvîntului. Se credea în miraculos, chiar în minuni, dar nu într-un mod programatic. Și în orice caz nu într-unul asociat instituției Bisericii, cu care nu prea aveam de-a face.

Totuși, nu am copilărit înr-o lume dezvrăjită. Și nici într-una în care nu se credea în puterea Binelui, ori în ceea ce-n filmele medii de azi se numește „a-ți urma visul”. Ai mei, tatăl meu în special, au reușit să-mi creeze o lume paralelă (știu că termenul ăsta are conotații nu prea plăcute), alternativa celei strîmbe în care trăiam.

Sigur, și cea în care ne duceam zilele, mai ales în anii 1970, nu era în toate coruptă. Viața privată, de familie, putea fi considerată aproape normală. Spun „putea fi” căci, de fapt, nu era așa. Oamenii se străduiau să păstreze o normalitate într-o lume greșită, construită anapoda: dar nu reușeau cu totul, căci pur și simplu nu aveai cum. Nu aveai cum să nu fii afectat, chiar în ograda ta privată, de minciunile și nedreptățile părții publice a lumii.

Așa că tatăl meu preferase să construiască și o lume paralelă, ficțională. Azi nu ar fi nimic neobișnuit. Atîta lume face asta cu dezinvoltură pe net, uitînd, parțial sau total, de granițele dintre realitate și ficțiune. Atunci, însă, era o raritate. Primul strat, dacă-i pot spune așa, al acestei lumi era cel al Bandei bune.

Banda bună era alcătuită din colecția de jucării care ocupa un spațiu însemnat al camerei mele: un raft cu trei polițe, un pat de copil și chiar o parte din carpetele chinezești maronii pe care le aveam pe jos. Respectiva colecție conținea jucării de cauciuc, de pluș și cîteva chinezești, mecanice, din fier, precum și ascuțitorile din ceramică, aș zice. Cele mai multe dintre ele erau animale (deși existau și destule păpuși, precum și un număr de mașini). De asta, Banda bună era alcătuită din Banda de urși, de iepuri, de căței. Dar și, evident utilizînd alte criterii, din Banda mică, Banda mare, Banda mijlocie, Banda de ascuțitori și Banda din Iugoslavia.

Abia după ceva timp am realizat că tata crease, cu jucăriile mele, un soi de societate paralelă, democrată. Mai bună. În care diversele „acțiuni” ale Bandei bune se votau, erau supuse aprobării membrilor ei în mod democratic. Acțiunile astea constau îndeobște în primirea cîte unui nou membru, atunci cînd mi se cumpăra încă o jucărie, sau în coborîrea unor jucării de pe rafturi pe covor, într-un aranjament sau altul. Ba erau chiar consemnate într-un carnețel, în care se scria și desena. Exista chiar și un fel de Constituție a Bandei bune, dacă ne-am juca să-i spunem așa.

Cert e că ne străduiam să nu existe discriminare. Știu că sună hilar, fiind vorba de niște animale de pluș ori cauciuc. Dar încercam să nu-i excludem pe cei „bătrîni”, adică mai vechi ori mai uzați, și nici pe cei cărora le lipseau, din diverse motive, cîte un ochi ori un picior. Erau și ei incluși, așa, cu nevoi speciale. Și, de cele mai multe ori, plecau la reabilitare și refacere la bunicul meu, care-i cosea ori lipea. Pe scurt, chiar dacă, atunci cînd primeam cîte o jucărie nouă, aveam tendința, ca orice copil, să o bag mai mult în seamă, cel puțin pentru un timp, nu-i abandonam nici pe cei vechi. Desigur, atît cît se putea.

Și încercam să nu-i stric. Nu le rupeam mîini ori picioare (cei care ajunseseră în aceste situații suferiseră doar nefericite accidente), nu dădeam cu ei de pămînt. Așa fusesem, probabil, învățată, nici nu-mi mai amintesc. Dar mai curînd eram genul de copil liniștit, crescut în casă, cu părinții alături, și nu destul de curios ori cu aplecare către experimente. Care lua lucrurile așa cum erau. Iar jocurile mele erau mai mult niște aranjamente decît niște evenimente palpitante.

Voi mai povesti.