Despre eșec

Pentru mine, a învăța să șofez a fost ca și cum ai învăța un elefant să meargă pe bîrnă și să mai facă și flic-flac-uri și piruete. La început, nu mi-am închipuit nici un moment că îmi va fi atît de greu, în fond cei mai mulți dintre oamenii planetei conduc cu lejeritate o mașină care în anumite locuri chiar devine indispensabilă, iar în România, toți șmecherii, toți barosanii, toți analfabeții, toate piți și fetița lu’ tata au permis de conducere și mai conduc și bolizi care valorează mai mult decît apartamentul în care locuiesc. Eu de ce n-aș reuși? Nu m-am gîndit că, la 45 de ani, lucrurile se învață altfel, într-un alt ritm, că nu am fost niciodată un om îndemînatic, ba dimpotrivă, am avut mereu două mîini stîngi, că nu am atenție distributivă, iar conexiunile între creier și mîini/pedale/volan nu se mai fac chiar ca la 20 de ani. Dar, în fond, la ce îmi trebuie mie permisul de conducere? Multă vreme nu a existat pe nici o listă de priorități, nu m-a interesat.

Cît timp am fost foarte tînără nu m-a deranjat niciodată să merg oriunde cu trenul sau cu autocarul, chiar dacă asta însemna uneori, mai ales în România, să fac ore și ore pînă la destinație sau să dorm prin gări pentru că acceleratul de Satu Mare întîrzia cinci ore. Călătoria în sine era o distracție, acum nu mai e, nu mai am aceeași răbdare. Cît timp am fost mai puțin tînără, am descoperit utilitatea mașinii, de la a căra baxuri de apă de la Kaufland, în loc să le cari cu cîrca, la a ajunge prin sate unde n-ai cum să ajungi decît dacă faci autostopul, dar am avut norocul unui partener care e un șofer excelent și niciodată nu m-a refuzat cînd l-am rugat să mă ducă cu mașina unde aveam treabă (știu că de obicei se întîmplă invers în „familia tradițională”, femeia conduce, pentru ca bărbatul să poată bea pe la sindrofii), iar toate drumurile noastre prin toată ograda asta comună care se numește Europa au fost chiar o distracție și mai mare decît călătoriile cu trenul.

Atunci de unde toată această ambiție? Sinceră să fiu, habar n-am. Poate ca să-mi demonstrez că pot învăța lucruri noi la 45 de ani. Poate pentru a trece peste trauma unui infarct miocardic care s-a întîmplat cu totul din senin anul trecut și a cărui explicație clară nu am descoperit-o nici pînă în ziua de azi (50% din doctorii la care am fost mi-au zis că a fost o reacție adversă de la vaccinul anti-COVID sau de la boala în sine despre care absolut nimeni nu mai vorbește). Pentru că i-am supraviețuit, am simțit nevoia să îmi restartez viața, să o iau cumva pînă la capăt, timp de aproape șase luni orele de condus au fost pentru mine, de fapt, terapie. M-au forțat să ies din casa din care nu-mi mai doream să ies (pentru că orice traumă vine la pachet și cu o depresie), mi-au forțat mintea să se gîndească la lucruri practice – ambreiaj, frînă, semnalizare dreapta. Eram vie, eram în trafic. Din punctul ăsta de vedere, decizia mea de a fi un elefant care merge pe bîrnă a fost un succes.

În plus, am nimerit și o bomboană de instructor, cumva și el la final de carieră, cu multă experiență și răbdare legată de „babe și moși” ca mine (față de elevii lui de 18 ani sîntem cu siguranțe babe și moși), oameni trecuți cumva prin viață, cu bune și cu rele, cu frustrările și dezamăgirile lor. După 30-40 de ore petrecute împreună învîrtindu-ne la nesfîrșit prin intersecții și sensuri giratorii în mașina aia, ca o capsulă, se creează o bulă de intimitate. Oamenii vorbesc despre sarmalele care îi așteaptă acasă, despre problemele lor cu nepoții, despre lipsa de șanse în România, uneori nu se pun de acord ideologic, dar hai bagă a treia, despre Bucureștiul anilor ’60 pe care el l-a prins, eu nu l-am prins, despre fabrici dezafectate și „aici a fost”, am învățat aproape pe de rost cartierul Berceni care pentru mine e un alt oraș, am dat prioritate în Rahova și pe Trafic Greu, mi-a murit motorul de zeci de ori, dar mereu orele mele de șofat au fost o altfel de călătorie prin orașul în care m-am născut și pe care l-am redescoperit altfel, ocolind gropi și așteptînd în stații fără refugii pînă cînd tramvaiul o ia din loc, intrînd pe străduțe de mahala necunoscute pentru mine unde toți traversează alandala și-l salută pe dom’ instructor, acolo a copilărit. După aproape șase luni, aș putea, așadar, să scriu un roman despre instructorul meu auto, iar el, dacă ar avea talent, cred că ar putea să scrie măcar o schiță despre mine, o caracterizare sumară.

Însă pentru că toate lucrurile bune trebuie să se termine, școala de șoferi se termină cu examenul auto, cel de evaluare a cunoștințelor dobîndite. Trec peste partea de „sală”, acolo unde se înțepenesc barosanii și piți – dacă înveți cît de cît logic, nu ai cum să nu treci acel test. La partea practică, lucrurile se complică, la ora fixată apar niște polițiști în uniforme, citesc numele celor de pe lista lor, te repartizează într-o grupă, mașinile aduse acolo de către instructori așteaptă parcate, tu trebuie să intri în mașină și să execuți. Ce? Tot ce ai învățat. În 25 de minute. Înainte de primul meu examen practic, m-am gîndit că în toata viața mea eu nu am avut nici un eșec major. Am fost mereu conform așteptărilor – ale părinților, care nu au pus niciodată presiune pe mine, dar am intrat cu o medie mare la liceul pe care mi-l doream, mi-am ales o profesie în care nu aveam cum să dau greș pentru că venea dintr-o vocație, știam pe ce mă puteam baza, știam că dacă mă trezea cineva din somn noaptea puteam să scriu în 20 de minute un text funcțional (e doar un exemplu tîmpit, dar asta pot face), apoi, ulterior, toate lucrurile colaterale pe care le-am făcut nu mi-au adus niciodată sentimentul de eșec sau de ridicol. Tot ce am făcut în viața asta, în 45 de ani, în general am făcut bine sau cel puțin satisfăcător. Însă, de data asta, chiar nu mai contează ce ai făcut și cine ești, nu mai contează că-ți tremură piciorul pe ambreiaj, trebuie să treci testul.

La primul examen, nu am dormit deloc, am ajuns acolo zombie fără să știu care e stînga și care e dreapta și totuși încrezătoare în „forțele” mele. Mi-a murit motorul din prima. Am intrat în panică. Am mers prea în față, am încercat să dau înapoi, nu mai știam nimic, cele 30 de ore de șofat mi se șterseseră din cap complet. Am făcut două manevre greșite după care m-am simțit învinsă și rușinată, mai ales că și polițistul rîdea de mine. „Foarte frumos, rîdeți de mine!” – i-am zis. S-a enervat: „Nu rîd, doamnă”. Am făcut formalitățile și am plecat. Înainte de al doilea examen, am reușit să dorm cu ceva Xanax, am ajuns la examen proaspătă ca o floricică și ceva mai calmă. Sînt stăpînă pe mine, cînd apar polițiștii nu mai fac treișpe-paișpe – frica asta absurdă de autoritate și de uniformă pe care ne-a inoculat-o regimul comunist. De altfel, toți sînt plictisiți, toți vor ne să pice cît mai repede și să plece acasă. E același loc, parcarea subterană de la Grand Arena, am repetat ieșirea de mai multe ori cu instructorul, totul e cît se poate de simplu. Știu exact ce am de făcut. „Haideți, doamnă, să ne punem în mișcare!” Mașina e în viteză, apăs ambreiajul, semnalizez dreapta, cînd pot ies ușor o jumătate de metru după care ar trebui să o iau dreapta spre rampă. Trec mașini, mașini, ceilalți examinați, aștept, mă tot uit în dreapta să nu fie nimeni pe rampă. Aștept. Mai e o mașină în capătul celălalt al parcării, la 60 de metri. Am văzut-o, e departe. Aș pleca. Plec, mai ies o jumătate de metru. Polițistul îmi pune frînă: „Nu ați acordat prioritate, nu v-ați asigurat, examenul s-a încheiat!“. E fericit că pleacă și el acasă mai repede. Îi mulțumesc pentru timpul acordat, așa se face, el nu-mi mulțumește pentru nimic. Nu voi reuși niciodată să ies din gaura neagră de la Grand Arena, asta e. Poate că nu sînt un elefant care poate să meargă pe bîrnă, să facă și flic-flac-uri și piruete, dar măcar încerc. E bine că trec prin asta – toată această experiență îmi reconfigurează cumva concepția despre eșec și despre succes.