În parc

Parcul Tineretului, despre care am mai scris, a fost cam prima lume în afara celei protejate, a familiei, în care am pășit. Ba chiar în care m-am avîntat.

În primul rînd, pentru că era cea mai apropiată, cea mai la îndemînă „zonă liberă”: strada bunicilor mei dădea spre Parcul Tineretului. De aceea unele dintre jocurile mai îndrăznețe ale copilăriei tindeau să se extindă din curte în parc. Parcul, cu întinderea lui aparent nesfîrșită, era o veșnică ispită pentru firava noastră gașcă de copii.

Parcă mereu căutam pretexte care să ne împingă tot mai spre inima parcului parțial interzis. În orice caz, înfășurat în mituri ca într-o plapumă de lînă: circulau, se știe, legende cu răpitori de copii și altele asemenea… Ba chiar era un băiețel puțin mai mare pe stradă despre care se zvonea că fusese victima unui asemenea incident, din care pînă la urmă scăpase. Și cu toate astea nu ezitam să dăm ture, în grupuri mici, cu bicicleta prin parc.

De obicei, aveam același itinerar, unul permis. Care nu depășea zona „civilizată”, mai umblată, care trecea prin fața parcului. Dar, de fapt, aspiram mereu la teritorii mai izolate, mai off the main track, care păreau că ascund ceva nemaivăzut. Și, treptat, am ajuns și la arena din rondul de piatră, și la lac, și, într-o zi de mare aventură, chiar pînă la Mărțișor (pornind de pe lîngă Adesgo). Țin minte că atunci cînd am ajuns aproximativ aproape de casa lui Arghezi, am avut senzația aceea de neverosimilitate, care te face să te simți ca și cum ai fi ieșit din corp, păstrînd proporțiile: ca și cum ai admira, uluit, totul de undeva de sus.

Cursele cu bicicletele au fost doar o primă etapă a depășirii teritoriilor. A încălcării zonelor dacă nu interzise explicit, măcar etichetate drept non gratae. O a doua a fost jocul „Săgețile”. Era „fațea” pe echipe. Un joc inventat sau preluat special parcă pentru a face față parcului. Mai întîi, pentru că era pe echipe. Așa, oriunde ai fi ajuns, nu erai singur, ci cu unul-doi de-ai tăi. Nu avea de ce să-ți fie frică.

Apoi, nu te ascundeai într-un singur loc, ci alergai dintr-un loc într-altul, lăsînd semne-n urma ta. Așa, puteai străbate arii întinse, explorarea intra în fișa jocului. Cam oricît de departe ai fi ajuns, era permis. Era permis să intri-n desișuri, să te sui în copaci, dacă te țineau băierile. Să străbați străzile învecinate celei a bunicilor, dintr-un capăt la celălalt.

La jocul „Săgețile” am cunoscut, la propriu, o foarte mică parte a lumii. Dar am făcut-o pe cont propriu, din goana calului și cu sufletul la gură. A fost un început palpitant. Și acum mai visez locurile alea, de pe străzile din zonă, care mi se păreau aproape ireale cînd le străbăteam.

Următoarea etapă a fost traversarea parcului împreună cu bunicul meu, spre școală. Dar, de fapt, doar pînă ieșeam din parc: de acolo mă întîlneam cu colegele mele și mergeam noi, copiii, mai departe. Veți spune că nu putea fi vorba nici de explorare, nici de libertate atîta timp cît traversam parcul însoțită. Dar bunicul meu nu era o călăuză obișnuită. Mă lăsa liberă, era aproape ca o umbră pe lîngă mine. (În mod cert ca o umbră protectoare și consistentă.) Dar nu prea vorbea, mai bine zis nu vorbea deloc, așa că eu eram liberă cît cuprinde-n gîndire.

Gîndul putea să-mi zburde, și chiar îmi zburda pe ce coclauri voia, așa cum și eu zburdam, la propriu, alături de bunicul meu. De fapt, în urma lui, căci de obicei mergea mai repede. Și se uita de multe ori pe jos, unde de altfel a și găsit diverse lucruri, printre care o bijuterie pe care i-a dat-o bunicii mele și un șoricel de jucărie pe care mi l-a dăruit.

Dar, deși eram acompaniată, era primul însoțitor care-mi acorda libertate aproape deplină. Care nu mă cicălea și nu-mi impunea reguli. În afara celor subînțelese, dar pe acelea nu mi le făcea cunoscute prin cuvinte. Ci prin gesturi. De fapt, și eu făceam ce făcea bunicul meu.

Voi mai scrie despre asta.