Marea hoinăreală

A venit primăvara, vremea e deja frumoasă și ziua destul de lungă. În mod inevitabil, m-a apucat cheful de umblat și colindat, fără vreun scop anume (alături de mine, cîteva milioane de concetățeni au aceleași gînduri și vor lua cu asalt șoselele patriei în vacanța de Paști). Iată cîteva locuri din România de care mi-e dor și unde mi-aș dori să mă reîntorc.

# Breb, Maramureș sau despre pierderea inocenței. A doua zi, am făcut o plimbare prin sat de una singură pînă cînd a început o ploaie torențială. Ulițele șerpuiesc, urcă și coboară, se întretaie. M-am întîlnit cu alți turiști, uneori cupluri de vîrsta a treia care se țineau de mînă, alteori m-am dat la o parte ca să treacă „căruța cu turiști”, una dintre distracțiile pe care le oferă proprietarii de pensiuni, căruța mergea în ritm domol, iar ei filmau cu telefonul tot, abosolut tot, în mod regulamentar. Mai erau și jeep-uri, și ATV-uri, și puștani de-ai locului pe cal, fără șa. N-am ajuns prea departe, însă satul în sine e greu de descris, pe alocuri e sufocat de vegetație și sălbatic de parcă ai fi în inima pădurii, treci pîrîul zgomotos care se numește Sunătoarea, apoi pare să iasă din nou la lumină, apar alte și alte case, ramificații, fundături, sînt multe flori, căpițe, fluturi și melci, mirosea a fîn proaspăt cosit. La un moment dat, am trecut pe lîngă o casă unde erau doi bătrîni pe un prag, sigur acolo nu era nici o pensiune, era casa lor bătrînească din Breb – se uitau la drum, pe lîngă ei treceau căruțele cu turiști, ATV-urile, jeep-urile, se uitau plini de curiozitate, însă privirea lor era cumva în altă parte, spre interior. Ce se întîmplă, de fapt, cu satul lor? Cine sînt acești oameni care tot se perindă pe aici, tot vin și pleacă, ce vor ei? Dar oare la ei a plouat? Colegii noștri care au făcut o altă drumeție s-au întîlnit cu un moș care îi tot momea în casă ca să bea un pahar de horincă și să mănînce o slană împreună. Le-a zis că îi costă 20 de lei de persoană.

# Banatul montan, prea puțin cunoscut și e bine așa. Ne lăsăm mașina la Păstrăvărie și parcurgem un drum lejer prin pădure pînă la Ochiul Bei. Pe drum întîlnim fluturi, rădaște, femei tinere cu copii în spate, cupluri. Lacul apare pe neașteptate, într-adevăr e un ochi de apă foarte limpede, de o culoare ireală – azuriu, verzui, albastru. Atmosfera e una de film fantasy, te aștepți să apară tot soiul de creaturi mitologice din pădure. Dacă mai urci un pic ajungi la cascada Beușnița. E o stîncă învelită în mușchi pe unde curg șuvoaie de apă, mai molcome sau mai repezi, și întreg locul capătă altă textură vizuală în funcție de cum cade lumina. Ce mi-a plăcut: oamenii care ajung aici nu vorbesc tare, stau cîteva minute și se uită în tăcere, ca la un altar.

# Cabana Mălăiești. Cîteodată mi-e foarte dor de cabana Mălăiești din Munții Bucegi. Atît de dor, încît caut pe net poze mai noi și mai vechi cu cabana, studiez traseele pe care urcam acum douăzeci de ani. Verific starea vremii, îmi vine să-mi fac rucsacul, să mă urc în tren și să plec spre Mălăiești, poate prin Pichetul Roșu, poate prin Glăjerie. Apoi îmi temperez entuziasmul – ce rost are? Oare voi găsi acolo aceeași cabană Mălăiești pe care o știu? Voi regăsi aceeași stare? Grupul de munțomani fără altă grijă decît traseul de a doua zi, cîntecele la chitară, focul, beția, camerele cu paturi suprapuse și rîsetele pînă tîrziu în noapte, valea aceea cu ecouri stranii, amenințarea urșilor care veneau la gunoi, perspectiva de a urca la Omu pe „hornuri” care îmi dădea fiori. De ce m-aș întoarce la Mălăiești? Mă voi retrăi pe mine, la 17 ani, copy/paste? Îmi dau seama că acea cabană din amintirile mele nu mai există, pentru că nu e un loc, e doar o stare trăită la timpul potrivit și care nu se mai poate recupera vreodată.

# Popasul Roșia, la cîțiva kilometri de Gherla. Se află la o răscruce de drumuri, între trei sate. Nu este un loc turistic, nu există camere confortabile de închiriat, cu wi-fi sau LCD-uri, nu apare pe booking unde turistul german l-ar putea găsi. E doar un loc unde oamenii din zonă își trag sufletul, pe parcursul micilor călătorii diurne de 10-20 de kilometri. Aici opresc căruțași, taximetriști, zilieri, bărbați care vor să bea cîte o bere cu amantele din alt sat, departe de neveste și de gura lumii, la țară oricum e foarte greu să te ascunzi. Un loc la vedere și totuși tainic, o curte verde cu cîteva mese din bîrne de lemn. Proprietarii dețin o fermă, se laudă – și nu degeaba – cu „produsele lor organice” și se luptă să se mențină pe piață. Acolo am redescoperit ceafa de porc, roșii cu gust de roșie și pîinea de casă. Oamenii care se adună la popas umplu mesele din lemn cu sticle de bere la preț de butic, se îmbată, se ceartă, apoi se împacă, își sorb ciorba de burtă din acele castroane de pe timpuri, albe cu dungi albastre, dacă e vreo sărbătoare mai apare și vreun scripcar local care nu așteaptă nimic de pe la mese decît zîmbete. Și senzația aia de voie bună care a început să dispară treptat, e înlocuită doar de ingurgitare, regurgitare, somn. Oamenii se transformă în aparate digestive funcționale, însă aici nu, ideea de „popas” încă își are un rost și dă un ritm vieții.

# Delta. Sau aproape deltă. Am ajuns întîmplător cu o treabă la Jurilovca, nu mai fusesem de peste 15 ani, am avut o surpriză plăcută. Comunitate închegată, comuna arată bine, „în dezvoltare”. Nu am ajuns însă și la mare, la Gura Portiței, însă am văzut că în portul turistic erau mai multe cereri decît oferte – șalupa rapidă face pînă la plajă 15 minute, 60-70 de lei de persoană. Pe „vremea mea” era un singur vapor care făcea o oră. În rest, Jurilovca nu oferă mai mult decît restaurante și pensiuni cu specific pescăresc/lipovenesc. Revelația locului a fost însă satul Sarichioi, la 20 de kilometri – mai puțin turistic, mai liniștit, cu o deschidere fantastică spre lacul Razelm.

# Sighet. Am rămas pe pietonală la o cafea, erau vreo trei terase acolo chiar în fața Memorialului. L-am vizitat anul trecut în noiembrie, l-am vizitat și acum, nu e un muzeu pe care să-l poți parcurge sau înțelege de la prima vizită, îl descoperi pas cu pas, în funcție de starea ta de spirit. Sau în funcție de cît poți duce emoțional. Mi se pare unul dintre cele mai importante și mai valoroase muzee ale României actuale, mi-am promis că-l voi vizita în fiecare an, ca să nu uit, ca să pot recupera ce mai am de recuperat. Stînd la o terasă în fața muzeului și utitîndu-mă la mesele din jur pline de adolescenții din Sighet care nu au unde să iasă mai fancy în week-end și o ard pe pietonală, sub acest zid, mă întrebam ce ar zice oamenii care s-au chinuit și au murit dincolo de zidul ăla. Și mi-am dat seama că probabil ar fi fericiți, zidul nu mai există. Apoi am pornit-o pe o stradă dreaptă și plină de case frumoase, cu grădini, am mers vreo 20 de minute, m-am uitat în fiecare curte ca să văd buna rînduială a lucrurilor și am ajuns pînă aproape de deal, pînă aproape de pădure. Mi-am dat seama cît de bine este să locuiești într-un oraș care are un capăt verde, cît de bine este să ajungi de pe pietonală în afara orașului tău în 20 de minute. Și mi-am dorit să trăiesc și eu într-un astfel de loc.

# Sovata. Sentimentul de întoarcere în timp, atmosfera de stațiune din anii ’80 alterată cumva de comerțul de bazar al anilor ’90, însă nu suficient de mult ca să nu simți bucuria nedisimulată a celor veniți aici „la odihnă și tratament”, fără fițe de Sinaia, un imperiu al kitsch-ului „montan” simpatic de care mi-era dor. Stațiunile balneo au fost o lume în sine pe care am ratat-o și acum e imposibil de recuperat – cele mai multe sînt în paragină, au dispărut de pe harta turistică, la Herculane, de pildă, m-am întristat pentru gloria de mult apusă a unui loc care arăta devastat, la Slănic Moldova, unde am ajuns întîmplător la începutul anilor 2000, n-am mai găsit mai nimic. După 1990 n-a existat nici o strategie la nivel național de reabilitare și promovare a acestor stațiuni, fiecare a supraviețuit cum a putut, au devenit „stațiuni de interes local”. Sovata, însă, m-a surprins în mod plăcut – a rezistat și, la o primă impresie, și-a păstrat oarecum neștirbit farmecul de odinioară, din vremurile în care circulau tot soiul de mituri și anecdote pe seama acestui loc, precum „Sovata, locul în care l-am cunoscut pe tata”.