Natură, privire, pădure

Cînd eram mică, nu aveam ochi pentru peisaje. Mama îmi tot repeta să mă uit pe geam, din mașină, în diverse momente, la „frumusețile naturii”. Dar eu, din cîte mi s-a spus, citeam Tom Sawyer. Și nu-mi ridicam ochii din carte.

Mai tîrziu, am plecat pe contul meu prin lume. Cum se spune, lumea mi-era la picioare cu aceleași (sau alte) frumuseți cu tot. Privirea mea glisa pe deasupra lor, dar nu se prea oprea asupră-le mai niciodată. Era o privire vioaie, chiar ageră uneori, dar superficială.

Mult timp nu am putut aprecia decît peisajele citadine. Nu știu cum și de ce, pentru o casă într-un anumit stil sau pur și simplu frumoasă, ori altfel, aveam ochi. Dar pentru o pajiște înflorită nu prea. Doar utilitar: culegeam din florile ce-și ițeau capetele din ea.

De altfel, pînă la o vîrstă, aveam un raport utilitar cu natura. Pe cărările ei știam că se pot face drumeții. Din florile poienilor încropeam buchete. Adunam cam tot ce se putea aduna, apropriindu-mi natura, în felul meu: conuri, mușchi, bețe, pietre. Singura parte a ei care, totuși, nu mă lăsa rece, ba chiar îmi dădea un fior, era pădurea.

Pădurea, asemenea muntelui și mării, intra în categoria de „natură absolută”. Care te copleșea și te ducea cu gîndul la o altă lume, la lumea cealaltă. Așa că sentimentul pe care-l aveam mai curînd cînd mă gîndeam la pădure decît cînd hălăduiam prin ea era unul, să-i zicem, metafizic. Nu o percepeam neapărat drept „natură” și nu intra, pentru mine, în categoria peisajelor. Nu o contemplam, o trăiam.

Aproape și în alt fel ca pe mare. Pădurea a fost al doilea „element al naturii” în care m-am afundat pe cont propriu. În care am intrat tot mai adînc, abolindu-mi fricile. Nu doar cu gașca de copii cu care făceam drumuri în noapte, speriindu-ne reciproc cu povești despre creaturi, și apoi focuri de tabără la care prăjeam ciuperci. Nici doar cu părinții mei care-mi spuneau povești despre ursul Nounours (culmea, pe vremea cînd ursul nu se arăta la fel de des ca acum) care-și avea sălașul într-o scorbură unde îi puteam lăsa scrisori și mici daruri. Nici măcar doar cu prietenul meu din copilărie care era obișnuit să străbată pădurea-n lung și lat de cînd era mic, locuind în zonă.

Ci chiar și pe cont propriu. Pădurea și cele două prime poieni de la Cumpătu au fost printre locurile în care mi-am luat inima-n dinți și m-am avîntat singură: uneori cu treabă, căci mă mai trimitea mama, ca-n povești, să iau lapte și ouă proaspete de la o doamnă din cătunul apropiat. Și ca să ajung la ea trebuia să trec un pîrîu. Și nu mă puteam duce decît pe-nserat, după ce respectiva doamnă mulgea vaca. Atunci cînd traversam pîrîul și intram, puțin, în pădurea care se-ntuneca, mă trecea un fior. N-aș spune că era chiar frică: era și frică, dar mai curînd un soi de exaltare în fața necunoscutului și a unui potențial și, din fericire, imaginar pericol.

După momentul laptelui prinsesem deja șpilul afundării în pădure. Așa că o făceam, într-un timp, cumva sistematic: înaintam tot mai mult, de una singură, ca să văd cît curaj am. Ca să-mi fac curaj. Căci nu era atît de ușor să înaintezi, chiar dacă țineai, invers decît Scufița Roșie, calea cea dreaptă, poteca bătută. Mereu se auzeau foșnete și suflau vînturi, mereu se mai schimba peisajul și ți se părea nu știu ce. Era genul de loc pe care-l iubeai și de care te temeai în același timp. La fel ca marea, mai ales dacă depășeai limitele permise.

Nu știu dacă pădurea mi-a dat vreun „sentiment al naturii”, ca-n poeziile eminesciene. Mai curînd a pătruns undeva în subconștient, apărîndu-mi uneori și în vise în diverse ipostaze.

De atunci încoace, modul meu de a mă raporta la natură s-a schimbat radical. Nu deodată, ci în timp. Am început, brusc, s-o văd. S-o observ. Și să am un sentiment poetic al ei. Care mă face fericită în cele mai neașteptate situații. Dar despre asta într-un alt articol.