O ruladă mică

Prin anii 1980, orașul (Bucureștiul) devenise tot mai sărăcăcios. Nu puteai, așa cum azi poți din plin, să te oprești cînd ai chef și să-ți cumperi ce poftești, cam la fiecare colț de stradă, aproape la orice oră. În nici un caz. În anii 1980 era greu să-ți iei, practic, orice, la orele cele mai luminoase ale zilei. Pînă și la magazinele de pîine nu mai găseai chiar orice. Nici măcar pîine la orice oră. Ca să nu  mai vorbim de „specialități” – termen deloc plăcut al limbii de lemn, care desemna ce alte fantezii ți-ai mai fi putut permite într-o brutărie, de pildă. Pe vremuri existau cornuri, chifle, japoneze. Și, mai ales, rulade.

Ele sînt obiectul primelor mele amintiri din afara casei și a curții. De astă dată din anii 1970. Primele mele amintiri din exterior, cele dintîi aventuri. Pe care le reconstitui ca prin ceață, tocmai pentru că încărcătura lor emoțională era atît de copleșitoare: frică amestecată cu suspans și fericire.

Frică – pentru că nu eram obișnuită să o pornesc singură în susul străzii, spre Marele Bulevard. Intram într-un teritoriu nou, al nimănui și al tuturor, în care nu mă mai simțeam ocrotită precum în curtea bunicilor mei. Știam pe undeva că, de fapt, nu e vreun risc: nu trebuia să traversez, o țineam doar tot înainte pe trotuarul din fața caselor pe ai căror locuitori în general îi cunoșteam. Pericolul adevărat începea abia de la bulevardul cel mare, care se întindea dincolo de magazin și  colcăia de mașini – care nu-ncetineau mai niciodată – și pe care-l puteam traversa doar în forță, ținîndu-mă strîns după bunicul meu care forța nota cu hotărîre: se arunca, practic, printre vehicule, croindu-și drum ca un buștean împotriva curentului, înveșmîntat în paltonul lui negru ori în balonzaidul lui crem, înarmat cu servieta-i uriașă și protejat de veșnica lui bască neagră.

Bulevardul acela îl percepeam ca pe un fluviu ale cărui ape tulburi trebuia să le înfrunt de fiecare dată cînd îmi permiteam să visez grandomanic: și anume, la cealaltă parte a Căii Șerban Vodă, pe undeva în dreptul fabricii Adesgo, căci despre aceasta e vorba. Doar că pe vremea de atunci, și mult timp după aceea, nu era nici o trecere de pietoni în zonă, și de aici toată tevatura. Traversam ajutîndu-ne de refugiile de tramvai, pe care chiar ne adăposteam și ne trăgeam sufletul prea implicat în înaintarea furtunoasă.

Astăzi, în sfîrșit, există o trecere de pietoni. Lucururile s-au simplificat, în cele din urmă (ori s-au complicat, pentru că acum s-a construit și un complex de blocuri noi în zonă, pe care, uneori, cînd le văd, în zare, din Parcul Tineretului, nu-mi mai dau seama unde mă aflu). Ajungînd la magazin, cu o hîrtie de 10 lei în mînă sau una ori două de 5 (care, mai tîrziu, au devenit monezi), mă așezam la minuscula coadă.

Erau, cum am mai spus, anii 1970, cînd încă nu-ncepuseră cozile cele mari, cele înspăimîntătoare. Cu atît mai puțin la pîine, unde mergeam eu. Din banii respectivi luam o pîine albă, îndeobște (pe vremea aceea nu discuta nimeni despre calitățile ei nutritive și nu mîncam decît rareori pîine neagră ori intermediară, căci cam astea erau varietățile – mai exista și de graham, cred). Și o ruladă mică, cu cremă de vanilie sau ciocolată. Se găsea și cu gem, chiar mare, dar eu nu mă omoram după ea. Bunica mea, care mă trimitea la pîine, lua mereu în calcul și rulada mea cînd îmi dădea banii.

Nu ca să mă mituiască. Sigur, s-ar putea pune și așa problema, dar ar fi prea la îndemînă. Voia să mă răsplătească și încurajeze, poate. Sau să-mi dea ocazia să-mi iau ceva al meu: o puteam socoti o altfel de formă de independență, chiar dacă atît de mică, pe lîngă mersul singură pînă la colț în sine. În momentul în care-mi luam rulada de cîțiva zeci de bani, nici nu mai știu, eram pe contul meu: mă gestionam, optam.

După care mă întorceam, victorioasă, cu prada în sacoșa cu care plecasem. Pe același trotuar, tot ca prin ceață. Dar mai liniștită, cu „misiunea” îndeplinită.