Poiana cu brîndușe

Cînd venea primăvară, din Cumpătu, cartierul din Sinaia unde era, pe vremuri, o Casă de creație, urcam în poienile de sus. De obicei, noi, copiii de acolo, ne făceam veacul în poligon (poiana mare de jos). E în continuare acolo, la începutul pădurii din Cumpătu. Doar că acolo s-a înălțat acum un falnic hotel, cu toată industria adiacentă în jur. Și poiana e mărginită de niște dealuri, e plină de ridicături.

Pe vremuri era pur și simplu întinsă. Circumscrisă definiției clasice a unei poieni. Ziua, o locuiam noi, copiii. Uneori ne jucam de-a diverse, „fațea” ori badminton. Alteori culegeam flori, ne întreceam în buchețele. Dar de cele mai multe ori nu făceam neapărat ceva. Stăteam de vorbă ori pur și simplu adăstam. Era modul nostru de a ne apropria natura. Fără să facem mare tam-tam de asta.

Seara aprindeam, în același poligon, focuri de tabără. Unde nu prăjeam bezele, ca-n filmele cu adolescenți de azi. Ci pîine, slănină și ciuperci. Povesteam, în general, snoave „vînătorești” palpitante, cu o tentă horror. La foc se țeseau „jocurile seducției” adolescentine. Din reacțiile la respectivele povești și din alte cele se cerneau atracții și posibilități. Totul învăluit într-o undă de mister și fior.

Crescînd, tot mai mult, am realizat că poligonul nu era singura poiană. Lîngă ea, la doi pași, se întindea cea cu scorbura. Un biet copac lovit de furtuni chiar avea o scorbură la baza ciotului său. Dacă te băgai prin ea, puteai să ajungi, la propriu, în interiorul lui, ca o nimfă. Ca apoi să ieși la suprafață pe un soi de mini-terasă și să vezi lumea nu doar de puțin mai sus, ci din altă perspectivă. Mai sălbatică, să zicem. Dar, în același timp, accesibilă chiar și celor mai mormoloci, neobișnuiți cu cățărările extravagante (în a căror categorie mă încadram cu brio).

Poiana cu scorbura a adăugat mitului poligonului partea aplicată. Dacă poligonul era, după cum îi spune și numele (se făceau, între anumite ore, trageri acolo), un loc „periculos”, poiana cu scorbura era spațiul „antrenamentelor”. Copiii cocoloșiți, ca mine, puteau încerca acolo, pe propria lor piele, măcar o fărîmă de eroism. Puteau visa la escapade poate nu chiar à la Superman ori Batman, dar...

Încet-încet, crescînd și mai mult, s-a copt în noi, copiii deveniți preadolescenți, dorința de a ne aventura și mai departe. Mereu există cîte un hotar, real sau imaginar, pe care îți propui să-l treci. În cazul nostru, era un pîrîu. Ca-n orice pădure respectabilă, și-n cea de la Cumpătu era (și mai este) o apă. Îmi plăcea s-o privesc și să adun pietrele din ea, lustruite și șlefuite de curgerea perseverentă a apei. Dar îmi doream mereu s-o și trec. Detectam mereu locuri de trecere posibile și contemplam, ba mai bine zis amușinam, perspectiva malului celălalt, care urca oarecum pieptiș. Pe scurt, după pîrîu urma un deal. Nu foarte abrupt, dar nici chiar ușor de urcat. O provocare. Mai ales că vocile inițiaților care îl străbătuseră vorbeau de minunățiile pe care le puteai găsi, odată dealul urcat.

Acolo erau un cătun și un releu. Un cătun ascuns de ochii lumii, cu cîteva case izolate. Sigur, să te strecori prin tufișuri și desișuri nu era puțin lucru. Nu arătau chiar precum cele create de ursitoarea cea rea în jurul palatului Frumoasei din Pădurea Adormită. Dra puteau fi urși, de multe ori le văzuserăm urmele, ori ceea ce credeam noi că ar fi urmele lor. Erau și cîini, răi, de pază, dintre care unii nelegați, căci ce loc miraculos nu are paznici feroci și neștiuți? Și totuși, se putea ajunge acolo. Dacă-ți învingeai fricile de orășean comod.

Într-o zi, ne-am luat (eram mai mulți copii) inima-n dinți și am trecut pîrîul. Am urcat, voinicește și fără crîcnire, dealul. Am înfruntat cei doi-trei cîini, nu destul de dornici de războaie și sfîrtecări, ci doar gălăgioși.

Am găsit cătunul și releul. Dar a meritat. Lîngă ele, după ele se-ntindea unul din cele mai frumoase locuri văzute vreodată: poiana cu brîndușe. Imensă – sau cel puțin așa o percepeam pe atunci – și vîrstată cu mov și galben. Era ca și cum am fi ajuns în paradis.