Pui la rotisor

Stau la o coadă destul de lungă, la puii rotisați de la Kaufland. E o zi rece și mohorîtă de început de martie, dar nu mă deranjează frigul, îmi place atmosfera de aici. Mă uit prin geamul aburit la puii care se rumenesc și parcă mă mai încălzesc un pic, băieții muncesc repede și cu voie bună, sînt eficienți ca niște angajați model din Vest, deși nu au nici pe departe aceleași salarii. Îi scot de pe țepușe, îi înșiruie unul după altul în galantar, zece, douăzeci de pui maronii, cu pielea crocantă, identici, nasol e cînd vine cîte un barosan și ia vreo cinci pentru toată familia, familie numeroasă – ghinion, asta e! –, iar puii se termină chiar în fața ta, mai stai o tură, îmi amintesc fără să vreau de cozile de la Alimentara de odinioară. Tot la pui. Niște pui sfrijiți, anemici, li se spunea „frații Petreuș“, pentru erau livrați cîte doi la pungă, punga cîntărea vreo 800 de grame, iar frații respectivi erau doi rapsozi din Maramureș, inseparabili.

Stătea tata-mare la coadă la Gostat pentru puii ăștia și cîte o jumătate de zi și venea de fiecare dată victorios acasă, cu ei în sacoșă, din doi pui cît niște vrăbiuțe făcea mama mare vreo patru feluri de mîncare care ne ajungeau trei zile – și supă, și pilaf, și salată boeuf (cu pui, desigur), și vreo patru șnițele din piept. Uneori îi făcea la cuptor și, pentru că nu ajungeau la toată lumea, ea mînca spatele, gîturile și ghearele. Așa mi-o amintesc pe bunică-mea, rozînd disciplinat oase de pui, obicei pe care l-a preluat și maică-mea, un pui obținut cu greu nu ajungea la o familie de trei persoane, mama era mereu cea care se sacrifica. „Mamă, de ce mănînci spatele?”, o întrebam. „Pentru că-mi place, e cea mai bună parte a puiului. Spatele și tîrtița.” Astea au fost generațiile mamelor și bunicilor noastre – niște femei rozătoare de oase, în vreme ce copanele și pieptul ajungeau la bărbați și la copii.

Îmi place la coada de la puii rotisați de la Kaufland pentru că mereu auzi vorbe cu tîlc. În general, vin aici oameni săraci, pensionarii din cartier, femei foarte tinere cu copii în brațe și cu corpuri deja deformate de mîncare proastă și de sarcini multiple, muncitori și vagabonzi, cocalari care n-au în ei șmecheria să facă bani, nu încă, mai nou curierii din Sri Lanka, n-o să-ți vină niciodată vreo vedetă sau vreun nutriționist din ăla care apare pe la televizor. Cu doar 20 de lei, ai parte de o masă pe cinste, deși pentru mulți e un lux să și-o permită și pe-asta, așa că își iau cîte o jumătate de pui. O doamnă din fața mea, cam de vîrsta maică-mii, în jur de 70, cucoană, rujată excesiv, stă la coadă lîngă căruciorul ei plin cu mîncare de pisici și simte nevoia să se explice: „Eu nu mănînc pui. Dar am o femeie amărîtă care mă așteaptă la intrarea în parcare, i-am promis că-i iau ceva. Și mai am o femeie la bloc care nu are unde să stea... m-am tot gîndit, ce să le iau?”. „Faceți un gest frumos!”, i-am spus. Adevărul e că nu-mi trecuse niciodată prin cap să-i dăruiesc cuiva un pui, eu sînt acolo din motive egoiste, dintr-un soi de nostalgie. Femeia a ajuns în față, le spune băieților că ar vrea un pui, dar să i-l taie în două jumătăți, ambalate separat, iar eu îmi amintesc din nou cînd „s-au băgat” în România puii la rotisor, imediat după marea schimbare, ce afacere!

Să mănînci puiul fript era un semn de emancipare, o dovadă de opulență. Prin anii ’90, se deschisese pe bulevardul Dacia o celebră rotiserie non-stop, ce era acolo la ore mici din noapte e greu de povestit! Mașini după mașini, trase pe dreapta, oamenii care își mîncau puiul pe capotă, smulgeau din el aripi, copane, le tăvăleau prin sosul de usturoi, zemurile li se scurgeau pe bărbie, rîgîiau mulțumiți și plecau mai departe. Un festin nocturn, în mijlocul orașului unde era bine să fi văzut, remarcat. Orice s-ar zice, am fost și sîntem un popor de oameni nehaliți pentru care umplerea burții este o preocupare majoră și nu zic asta cu reproș sau cu răutate, mai degrabă cu un soi de duioșie, oamenii trebuie să mănînce, împreună sau singuri, și acum o mie de ani, și peste încă o mie de ani. Rotiseria de pe Dacia mai există și astăzi, habar n-am cum de a rezistat, nu mai este non-stop și dacă treci pe acolo ți se va părea un loc părăsit, dar funcțional, perfect încremenit în anii ’90, același pui, același sos de usturoi, aceiași cartofi prăjiți. Mai are cîțiva clienți fideli printre care mă număr și eu cu mîndrie, doamna de acolo e prietena mea, vorbim despre pisici, despre vreme și despre cum trece viața, de acolo am adoptat o pisică minunată care m-a făcut fericită timp de trei ani, și am „produsele” mele preferate – buzdugane de pui și bulete cu cașcaval. Dacă locul ăsta din cartier s-ar închide, probabil că și trecutul meu ar muri un pic.

La coada la puii rotisați de la Kaufland, e un tip foarte agitat, nu mai are răbdare, zice că n-a mîncat nimic de două zile și că moare de foame. Și mai zice că nu-i ajung banii, că-i lipsesc doar cinci lei ca să-și ia un pui, mă întreabă pe mine și pe alții dacă nu ne prisosesc cinci lei, eu mă caut prin buzunar, nu mai am decît doi lei, oricum urma să plătesc cu cardul. Ceilalți îl privesc cu indiferență, are o geacă veche, descusută, care pute, adevărul e că și eu îmi trag gulerul gecii mai aproape de nas, are tenișii găuriți, dar se mai găsesc încă trei lei, iar omul își ia puiul, smulge un copan și mușcă din el, îi vezi bucuria de pe chip, băiatul de ghișeu spune: „Dar, vă rog, nu-l mîncați aici, avem niște măsuțe, după colț!”, tipul pleacă rapid prin parcare mîncîndu-și copanul, „Ce fomist!”, zice o femeie, „Doamnă, n-ai de unde să știi, poate chiar nu a mîncat nimic de două zile”, „Niște drogați!”, zice altă doamnă, coada se tot lungește, parcă n-o să se mai termine niciodată.

Îmi amintesc că odată am făcut un reportaj despre un domn venerabil, dar foarte simpatic din orchestra Operei Române care cînta la fierăstrău. Bine, cînta și la alte instrumente, însă fierăstrăul era instrumentul lui de suflet. Iar domnul acela ne-a plimbat timp de două zile prin culisele Operei și prin propriul său trecut, ne-a dus la mormîntul recent al soției lui și în apartamentul lui de om singur, pe neașteptate, și tot acest voiaj a fost atît de frumos și de plin de învățăminte, iar omul acela a fost atît de recunoscător că cineva, o echipă de la televiziune, a făcut un reportaj despre el încît nu ne-a lăsat să plecăm fără ca măcar să luăm o masă împreună. Așa că ne-a invitat la masa de prînz și, pentru că soția lui murise și nu mai avea cine să-i gătească, a comandat doi pui la rotisor, garantîndu-ne că sînt cei mai buni pui rotisați din tot Bucureștiul, mi-amintesc că nu ne era deloc foame și ne grăbeam să ajungem la televiziune ca să intrăm în montaj, totul era contratimp acolo, dar am stat la masă cu el, am așteptat pînă cînd a tranșat minuțios puii, pînă cînd și-a primit fiecare partea lui, pînă cînd a umplut paharele cu un vin ieftin de la supermarket și ne-am bucurat cu toții de acea masă – ei bine, nu știu dacă operatorul și asistentul lui s-au bucurat, nu erau atît de sentimentali ca mine, ei voiau doar să-și facă treaba, însă mie mi s-a părut un moment frumos și cu oareșce semnificație.

Și uite, chiar la el m-am gîndit acum, la coada de la puii rotisați de la Kaufland, cînd o femeie din fața mea, îmbrăcată într-o pufoaică și cu niște obraji foarte roșii, îi explica bărbatului din spatele ei: „Uite, puii ăștia își dau suflețelul lor pentru plăcerea noastră!”. M-am uitat la puii rumeniți și brusc mi s-a făcut ușor greață. „De fapt, sîntem niște criminali!”, mai zice femeia. „Vă dați seama, dacă la Judecata de Apoi o să ne judece puii ăștia?” Aici m-a pufnit rîsul, iar după ce am ajuns acasă, mi-am deschis o sticlă de vin spaniolesc (OK) și m-am apucat să scriu textul ăsta, dar trebuie să mănînc și puiul dacă tot l-am luat, pentru că mîine va avea un gust de carton.