„Thriller poate să facă oricine” – interviu cu regizorul Andrei CREȚULESCU –

Cel de-al doilea lungmetraj al cineastului Andrei Crețulescu se numește Ext. Mașină. Noapte și poate fi un thriller sîngeros (un soi de Cireșarii în Zona Crepusculară) care se transformă în propriul său „making of”, dar și o conversație vie despre cinematografie și relația pe care fiecare dintre noi o avem cu ea. Actorii Rodica Lazăr, Andi Vasluianu, Dorian Boguță și Șerban Pavlu sînt personaje la care îți rămîne gîndul mult timp după ce vezi povestea de pe ecran. Între TIFF și lansarea filmului la București, l-am provocat pe regizor la o discuție.

Aveți actori-fetiș cu care ați lucrat la scurtmetraje și pe care îi distribuiți și în recentul Ext. Mașină. Noapte: Rodica Lazăr a jucat în Ramona, Șerban Pavlu, Dorian Boguță și Andi Vasluianu apar în Charleston, în Bad Penny și în Kowalski. E opțiunea asta și o formă de declarație artistică prin care noi, spectatorii, putem reflecta mai bine la intimitatea temelor dvs. predilecte?

Ei, dar am mai făcut în formula asta încă trei scurtmetraje (Șapte luni mai tîrziu, În umbra bărbaților, Parabellum – o trilogie a cuplului, să zicem); am pornit la drum împreună, ca prieteni, și am devenit, în timp, o familie. Bănuiesc că poate fi privită (și) ca o formă de declarație artistică, așa cum spui, dar – în special în cazul noului lungmetraj – distribuția asta era unica opțiune și s-a impus de la sine. Chestiune care devine evidentă odată ce vezi filmul – e un final de capitol (sort of) și nu putea fi jucat decît de ei.

Cum ați scris scenariul lungmetrajului Ext. Mașină. Noapte? A fost un proces elaborat sau l-ați scris rapid, știind perfect dinainte ce aveți de spus?

Am pornit de la un scenariu de factură clasică ce s-a metamorfozat încet-încet, în timp ce mă plimbam sau mă jucam cu Alexandra (sau ne zgîiam pe fereastră, în timpul pandemiei). Și am realizat că pe mine, tătic la 50 de ani, un film violent, sîngeros și nihilist nu mă mai coafează. Nu acum. Așa că m-am așezat și am scris (rapid) povestea pe care ai văzut-o. Nu eram sigur că știam foarte clar ce am de spus – eram sigur, însă, că am chestii de spus.

Ce lecturi vă țin aproape de cinema?

Cărțile și muzica merg mînă în mînă, în ceea ce mă privește – și-n materie de făcut, și-n materie de desfăcut filme. Inspirațiile literare majore pentru Ext. Mașină.Noapte au fost Cireșarii lui Constantin Chiriță (în special volumul 4), Iubita locotenentului francez al lui Fowles (și adaptarea semnată Karel Reisz și Harold Pinter), plus cărțulia de interviuri Hitchcock/Truffaut. Name dropping: Hanif Kureishi, Paul Auster, Raymond Carver – la cel din urmă mă întorc mai tot timpul. Despre ce vorbim cînd vorbim despre filme, ca să zic așa.

Pentru cei mai mulți spectatori e o probă de răbdare să urmărească o poveste la cinema cu doar două tăieturi de montaj. Mi-a atras atenția și partea de mijloc, care e alb-negru. Ce sugerează această stilistică în economia filmului?

Am senzația că, mai nou, și un scurtmetraj e o probă de răbdare. Nu cred că povestea asta – inclusiv reverența pe care o facem Noului Cinema românesc – putea funcționa în alt registru stilistic. Așa că m-am hotărît încă dinainte de a scrie un rînd: filmul va fi compus din trei cadre, mari și late, turnate în plan-secvență. În ceea ce privește scena alb-negru, dacă vrei să filosofăm pot spune că e singura de care sîntem siguri că se întîmplă cu adevărat. Dacă nu vrei să filosofăm e mai simplu – directorul de imagine, Andrei Butică (pe care aș putea să-l creditez liniștit co-regizor, dar sînt sigur că n-ar fi de acord), mi-a propus, la colorizare, s-o facem monocromă. Am încercat, mi-a plăcut, a rămas. End of story. Sau Fin de cinéma, ca să n-abuzăm doar de englezisme.

Sînteți un autodidact. Ați terminat Filologia și, după „școala HBO” unde ați lucrat mai bine de zece ani, ați trecut în paralel prin critica de film și v-ați îndreptat apoi spre regie și scenaristică. V-a ajutat în vreun fel scrisul în ce ați făcut mai tîrziu?

Scrisul m-a format. Și apoi montajul (pe care l-am învățat, de nevoie, la HBO) m-a ajutat la scris. Cercul perfect. Am învățat să scriu (și cum să scriu) grație mamei – iar peste ani, cînd am reușit să fac un prim lungmetraj (Charleston – nici acum nu știu cum), i l-am dedicat. Îmi lipsește foarte mult. De scris zic acum. Îmi lipsesc vremurile în care nu făceam altceva decît să scriu. Probabil, (și) de asta se vorbește atît de mult în filmul ăsta despre care vorbim noi acum.

Filmul Ext. Mașină. Noapte poate fi numit un experiment, dar și un discurs despre cinema. De ce ați ales acest tip de narațiune cinematografică pentru a regiza un thriller?

De acord cu ambele variante – sper să nu sune prea pretențios, e o întreprindere jucăușă, cel puțin pînă la un punct. Mi s-a părut deopotrivă mai provocator și mai greu de încadrat. Thriller poate să facă oricine. Mă rog, oricine care se pricepe (deci nu e cazul meu) – nu cred că e suficient să vezi două filme și trei seriale și să zici hei, ia că fac și eu. Un thriller funcționează după niște reguli foarte bine stabilite – poți să le știi, dar asta nu înseamnă că le și stăpînești. Poți să le întorci pe dos, însă, poți să le reașezi în pagină, să le discuți, să le iei la întrebări, să încerci să (ți) le explici. În fond, those who cannot do, teach – and those who cannot teach, teach gym. Mă pregătesc de sală, deci.

În perioada în care se consumă, poate, cea mai multă producție cinematografică, căci platformele online sînt la îndemînă, cît de important e să mai vorbim despre ce nu se vede pe ecran?

Cred că e esențial, nu găsești? Cred că e mult mai nimerit să lăsăm spectatorii să umple golurile și să pună întrebările (corecte sau nu, n-are importanță) – avem cu toții de cîștigat. În special în contextul de azi, guvernat de streaming și social media, cînd totul e zgomotos și pare a fi accesibil oricui și cînd oamenii tind să nu mai aibă limite – în ce spun, ce arată, ce fac. Și cum.

În secvența filmată în mașină, se vorbește foarte mult, pe subiecte diferite. De la Trump la zacuscă, nuditate și jocurile de rol. Întreaga conversație respiră însă frică. A ajuns oare frica să explice sensul propriei noastre existențe?

Mi-e frică (sic!) să generalizez. Frica mă ghidează, cumva, în acest prezent absurd/incert. E o frică primară, greu de pus în cuvinte sau în context. Pînă să se nască Alexandra eram convins că știu cam ce e frica și că pot încerca s-o girez, s-o controlez cumva. Mă înșelam. Aprig. Și de la frica asta a pornit, practic, întreaga conversație din actul trei al filmului – și la ea s-a întors. Asta nu înseamnă că nu ne-am găsit timp să atacăm și alte subiecte care ne/mă preocupă zilele astea – sau dintotdeauna. Dar totul gravitează în jurul fricii, e drept.

Chiar așa, parafrazînd replica spusă de Rodica Lazăr în scena numărul trei, v-aș întreba: „Ce  e mai trist? Că Dardenne a devenit un gen sau o rețetă?”.

Sînt multe voci care susțin că cinema-ul de autor a ajuns și el să funcționeze după rețete – și nu văd cum aș putea să le contrazic. O rețetă nu e neapărat un lucru rău, însă, dar trebuie folosită corect și doar la recomandarea medicului. Pe urmă, ești liber să aplici rețeta în orice gen, după pofta inimii și așa cum te lasă conștiința – important mi se pare să pleci la drum cu ceva în care crezi, ceva care te reprezintă, ceva care contează pentru tine, realmente. Restul e marketing.

Ce credeți că v-ar fi întrebat Alex. Leo Șerban dacă ar fi văzut filmul?

Mi-e greu (cu accent pe greu) să-mi imaginez un asemenea moment. Poate l-ar cita surîzînd pe Cassavetes: „Foarte drăguț, dar să nu mai faci niciodată așa ceva”, cine știe? Prefer să citez eu din Leo – uite niște vorbe care m-au marcat atunci, demult, și care mă ajută acum, azi: „Filmele nu trebuie să transmită mesaje. Dacă vrei mesaje, te duci matale la poștă”.

interviu realizat de Roxana CĂLINESCU