As found / adaptive reuse

Arhitectura contribuie și ea la tema (re)găsirii și (re)găsirii și refolosirii, în nenumărate chipuri, pe care încerc să le sistematizez, explic și ilustrez mai jos. În primul rînd, reluarea nu este o temă nouă, pentru că tradiția ne invita ea însăși la emularea exemplelor de prestigiu, a modelelor exemplare, a arhetipurilor. Prin urmare, avem o reutilizare din principiu, o participare, dacă vreți, la un eidos transcendent. Sau, ca în cazul exemplului perfect opus, dat de Viollet Le Duc și a sa catedrală gotică ideală, unde exemplele reale participă, post factum, la constituirea modelului exemplar absent la vremea aceea. Desigur, asta e o temă de dezvoltat altădată, în mai mult de 9.000 de semne…

Secundă acestei prime instanțe este aculturația, imitarea din admirație sau din modă. Așa au ajuns bolțile și cupolele persane, prin romani, în Occident, de pildă, după cum, tot prin romani, s-a menținut trează arhitectura greacă; dar nu cea clasică, a Partenonului, de pildă, ci aceea elenistică, cu care, de asemenea, romanii s-au întîlnit, uimiți, în Răsărit. De reutilizat ca atare au reutilizat statuile, care făceau obiectul unui trafic maritim important, ca și al unei copieri pioase, spre/la Roma. O temă străveche, de altfel, de vreme ce însuși Klimt lucra într-un atelier vienez copiind maeștri, o parte din lucrări poposind, cum știm, în colecția regelui Carol I, de la Peleș.

Sînt tentat să găsesc corespondențe ale colajelor, unde bucata de ziar datată și cu text este prezentă în cadrul picturii, nu reprezentată; sau elementelor de avangardă istorică și post-avangardă, precum pisoarul, țapul împăiat sau roțile de bicicletă, toate ale lui Duchamp, sau semi-rechinul în formol. Dar nu toate s-a potrivi (și) în arhitectură, și apoi avem exemple proprii. Mai aproape de temă, două: coprezența și (re)conversia, care acum se zice adaptive reuse, ca să dispară, pesemne, referința pioasă din termenul inițial. Coprezența este utilizată dintotdeauna, dar teoretizată abia în deconstrucție. O găsim și ca text și ca proiect în Chora L Works, o carte-obiect cu Peter Eisenman și Jacques Derrida, un arhitect mare și un filosof încă și mai renumit la momentul publicării volumului. Înseamnă că două sau mai multe instanțe (de preferat toate) prin care va fi trecut un amplasament să fie prezente concomitent cu, sau în clădirea nou-amplasată acolo. Peter Eisenman a și proiectat așa ceva la Columbus, OH, la Wexner Center for the Arts, din campusul Universității Statului Ohio (https://eisenmanarchitects.com/Wexner-Center-for-the-Visual-Arts-and-Fine-Arts-Library-1989), unde fosta armurărie coexistă cu spațiile pentru artă, dar și cu proiecția pe sol a culoarelor aeriene de pe cerul de deasupra lor. Sau, mai aproape de noi, la Atena, unde Banca Națională a Greciei, al cărei sediu nou a fost proiectat de Mario Botta, funcționează ca un pod spațio-temporal, sau ca un arc de triumf peste un șantier arheologic în lucru la data edificării (http://architecture-history.org/architects/architects/BOTTA/OBJ/1998-2001,%20National%20bank%20of%20Greece,%20Athens,%20Greece.html).

Nenumărate alte exemple se pot da, regula fiind mai degrabă reutilizarea, fie și parțială, a materialului, deja prelucrat, al unui edificiu, pentru a înălța altul. Iată-ne la Densuș, unde biserica de acum este un Lego de piese romane anterioare, poate de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa căzută în derelicție și uitare, după valuri de migratori, poate de la un templu roman chiar de acolo: se văd inscripțiile latine, se văd referințele tatuate pe pietrele anterioare. Or, îi întreb uneori pe studenții mei: dacă, doamne ferește, vreun cataclism ar risipi iar pietrele bisericii, oare ce ar trebui reconstruit: templul ale cărui pietre au fost reasamblate cum-necum sau biserica?

Răspunsul lor este divers, cum bănuiți; al meu este unul singur: virtual heritage – tehnicile patrimoniului virtual permit de pe acum refacerea templului fost, cu diferitele procente de probabilitate/aproximație legate de locul exact al cutărui bloc de piatră în ansamblul precedent; lasă că și biserica ar fi putut fi, cu aceleași ingrediente, construită mai bine, lucru posibil și el, cu aceleași tehnici virtuale.

Dar cel mai interesant exemplu este, totuși, cel al reutilizării spațiilor deja constituite. În exemplul precedent, reutilizăm fragmente constitutive, sau ruine, sau amplasamente. Aici, clădiri întregi sînt refolosite, nu în sensul dat lor inițial, dacă sînt conversii, ci într-unul în care există distanță, sau tensiune, între funcțiunea de plecare și cea de sosire. Tate Gallery Modern, de la Londra, a fost centrală electrică, acum este galerie de artă, de pildă, cu adăugiri și extrageri (turbinele din sala lor, de pildă). Berlinul est-central, devenit loc posh de expoziții, baruri, cluburi și muzee. Londra, pe malul sudic, cu lofts, piețe și birouri în clădiri de cărămidă aduse la zi. Edinburgh, cu distilerii de whiskey transformate în locuințe de hipsteri. Budapesta, unde antrepozitele de pe malurile sudice ale orașului au devenit și ele ansambluri de locuit neasemenea blocurilor.

Sînt deja vreo cincizeci de ani de cînd se fac conversii, orașele lărgindu-se pînă a prinde în sînul lor vechi antrepozite, chiar spații industriale, care, decît să fie dărîmate, mai bine participă la farmecul desuet, nostalgic, al orașelor care nu ar fi avut, precum cele americane, prea mult centru istoric fără ele. Pe scurt, sînt nenumărate exemple reușite. În București, Hotelul Caro (fosta fabrică de glucoză), sau Laminorul, sau fostele uzine Ford, care urmează să fie convertite; dar și în țară, Electroputere devenit centru cultural, sau Fabrica de Pensule și – sînt atîtea altele. Întîi, zonele sînt lăsate pradă artiștilor, care le scot din derelicție și le readuc în atenția publică, apoi sînt gentrificate, adică devin la modă, scumpe și emasculate de virulența estetică a primilor locatari; sînt, adică, domesticite și fagocitate de orașul scump. În țările scandinave, gîndiri mai bonjuriste îngăduie squatting-ul pe termen lung și rămînerea unor astfel de zone în interregn sau în formule colectiv(ist)e, ambigui.

Cred că li se spunea conversii pentru că au ceva din sensul convertirii religioase: o schimbare dramatică a credinței, care, ca și limba maternă, fac parte din fondul intim-străin, cum ne-a învățat filosoful Gabriel Liiceanu. Așa și aici, schimbarea lasă schije, nu e simplă, văd și clădirea veche în întregime, dar într-o altă propunere. Cea mai dramatică formă de conversie, deci, este chiar schimbarea de funcțiune între spațiile laice și cele religioase. Case în temple și biserici s-au tot făcut: casa lui Pitagora a devenit templu după moartea lui; bisericile de lemn din Ardeal erau case cu turlă și cu schimbarea sensului de parcurgere a spațiilor, de la vest la est. Conversia templelor altor credințe în biserici s-a făcut, apropo de convertire și de exemplul de la Densuș, sub cuvînt că unde altundeva mai bine să stea un lăcaș de cult decît tot pe un loc sacru? Și a bisericilor în moschei, de pildă, Sfînta Sofia și Iisus în Chora, printre atîtea altele, la Istanbul. Prin urmare, reutilizarea adaptivă își are aici un teren fertil de manifestare.

Mai există doar un singur caz de care vreau să vă vorbesc, cel al reciclării. E bun cazul de la Densuș, dar există o industrie – nu foarte amplă - de mobilier care folosește în chip explicit lemn reciclat, piese as found/repurposed și care are toate componentele nostalgice despre care am vorbit deja, plus argumentul că nu prea se mai folosește lemnul masiv în mobilier, ceea ce îl face trecător, mult mai trecător decît casele; or, mobilierul de odinioară trăia generații, acum se schimbă de cîteva ori într-o singură generație. Cel mai bun exemplu pe care îl știu aici este cel dat de o clădire a Uniunii Europene, de la Bruxelles (https://www.dezeen.com/2016/12/16/european-union-headquarters-offices-curvaceous-glowing-lantern-glass-box-brussels-belgium/), pe una dintre fațade avînd 3.750 de ferestre de lemn reciclate de pe cuprinsul UE. E spectaculoasă, vă rog să mă credeți și, la proxima vizită acolo, să verificați cu propriii ochi.

Bine, strîngerea acestor ferestre vechi și recondiționarea lor a costat probabil mai mult decît o fațadă nouă, dar e o metaforă foarte puternică a aducerii împreună, a refolosirii lucrurilor care sînt, încă, bune, așa cum ne învăța, odinioară, tradiția, cînd clama că lucrurile, ca și oamenii, sînt cu atît mai bune/buni cu cît sînt verificate de trecerea timpului, ba chiar și mai frumoase…

Augustin Ioan este arhitect, profesor universitar la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu“, București. Cea mai recentă carte publicată: Loc în dialog – spațiul public – arhitectura sacră – topograme, Editura Paideia, 2022.