Cînd sportul (nu) poate influența istoria

Julien Alfred, alergătoare din Santa Lucia, a cîștigat o medalie de aur și una de argint la Paris pentru țara sa natală. S-a vorbit mult despre performanța absolut meritată, ce a adus în atenția lumii mica insulă din Caraibe în mai mare măsură decît cele două premii Nobel pe care le avea deja (Arthur Lewis pentru economie în 1979 și Derek Walcott pentru literatură în 1992). Ne aflăm în fața unui caz fericit, în care performanța sportivă nu eclipsează, ci, dimpotrivă, stimulează căutarea datelor și faptelor despre o țară puțin cunoscută. Santa Lucia are o istorie plină de neprevăzut, sîngeroasă, în care localnicii sau sclavii aduși să suplinească dispariția fizică a acestora au putut arareori influența trecerea insulei dintr-o stăpînire colonială în alta. Fără Julien Alfred, nici nu mi-aș fi pus problema de a căuta asemenea informații.

Las aici introducerea inspirată de Jocurile Olimpice actuale și mă întorc la istoria pe care o știu ceva mai bine: cea românească, inclusiv a sportului. Pe plan global, aceasta din urmă este un cîștig evident al atitudinilor critice față de trecutul care, în ultimul secol, nu mai este doar venerat, ci și analizat pînă la cele mai mici detalii pentru a fi înțeles mai bine. După două războaie mondiale și multe alte conflicte armate a căror violență a zdruncinat ideea că civilizația a luat un avans imposibil de întors, incluzînd aici respectul pentru semeni, istoricii au început să fie mai atenți la oamenii de rînd. Istoria, ca știință, nu mai este interesată strict de marile idei și gesturi politice, sociale, culturale, economice. Opiniile oamenilor de rînd, aflați în afara cercurilor de decizie politică, militară sau economică, au încetat să mai fie un fapt divers. Dar faptul că istoricii din prezent cunosc și folosesc scrierile memoriale, iar pentru ultimele decenii chiar interviurile de istorie orală ale foștilor participanți la evenimente majore nu îi transformă pe aceștia din urmă în regizori ori actori principali. Același lucru se poate spune despre „statele mici”. Sintagma a fost folosită de Nicolae Iorga, care scria în 1915 despre necesitatea ca acestea să își apere drepturile la un viitor congres de pace. Istoricul avea în vedere România însăși, un astfel de stat mic, nu ca întindere, ci ca populație și forță economică. Trecutul, pe atunci recent, dominat de procesul imperfect pe care astăzi îl numim convențional „modernizare”, justifica o astfel de atitudine. Ceea ce în 1915 nu era foarte clar era ce urma să se întîmple odată ce România intra în luptă. Dezastrul din iarna anului 1916, refugiul în Moldova, reintrarea în război în 1917 și din nou în 1918 nu păreau previzibile. Furia evenimentelor a schimbat atunci destine ale națiunilor și indivizilor, a distrus imperii și a ridicat numeroase „state mici”. Imediat după ce Primul Război Mondial se încheiase formal, numeroase alte conflicte au izbucnit.

În 1919, angajată în luptă pe trei fronturi, cu mari probleme sociale și economice interne (greve reprimate sîngeros, aprovizionare cu lemne, zahăr sau lapte extrem de dificilă), cu resurse financiare pentru a crește oarecum salariile, dar nu și pensiile, România, devenită Mare, avea și mari probleme diplomatice la Conferința Păcii. Și deodată, pentru noi, o oportunitate de a prezenta Aliaților forța unei armate renăscute s-a ivit. Dar nu printr-o operațiune militară – deși în sine acestea au depășit orice așteptări în 1919 –, ci prin participarea la o competiție sportivă. Organizate la inițiativa și în conformitate cu agenda „creștinismului muscular” promovat de YMCA, Jocurile Interaliate de la Paris din iunie-iulie 1919 au fost șansa neașteptată ca militarii români să demonstreze că tot ajutorul primit de la Aliați – precum misiunea franceză condusă de generalul H.M. Berthelot, apoi creditul de 5.000.000 de dolari deschis de SUA pentru a cumpăra produse necesare subzistenței populației – nu fusese irosit. Exista însă o problemă: numărul sportivilor români era prea mic. În Vechiul Regat, viața sportivă se dezvoltase doar în București și, într-un mod organic, nu forțat financiar ca azi, în medii multietnice și multiculturale. Între 1914 și 1916, englezii și germanii care practicau la București fotbalul, tenisul, atletismul au plecat spre țările de origine, pentru a lupta pe front. Conștientă de asemenea limite, conducerea armatei a reușit să trimită 116 foști combatanți (condiția formală a participării la întreceri) și cîțiva oficiali la Paris. Cei mai mulți erau foști sportivi de dinainte de 1914, tineri pentru care călătoria spre Occident era o revenire în locurile în care familiile îi putuseră trimite la studii. Alături de aceștia erau și ostași buni la tir (de fapt, țintașii de elită ai armatei) sau atletism (alergările deveniseră parte integrantă a pregătirii fizice în timpul refacerii armatei după 1916-1917). Implicarea principelui moștenitor Carol (ale cărui idei despre educația și adularea de masă par că începeau să prindă contur) fusese decisivă. Performanțele au fost modeste, dar prezența soldaților și ofițerilor la Paris mult mai importantă decît acestea. Corolarul participării la Jocurile Pershing a fost organizarea unui batalion care, la 14 iulie 1919, a participat la marea paradă aliată ce a „consacrat” victoria în Marele Război.

Astăzi uitate, Jocurile Interaliate au fost pentru România un moment nesperat. În mai mare măsură decît politicienii și diplomații de carieră, comandanții militari și tinerii sportivi patronați de principele Carol au înțeles că o astfel de șansă nu trebuie irosită. Lumea politică descoperea peste tot instrumentalizarea sportului. Dar un alt element, fără legătură cu sportul, trebuie remarcat: deși impactul pare a fi fost modest, momentul 1919 pare a confirma faptul că elitele românești erau conștiente că au depins (probabil sperau că nu vor mai depinde mereu) de conjuncturi internaționale favorabile pentru a-și transpune ideile în practică. Existau precedente și există, azi, analogii cu ultimele trei decenii și jumătate.

Bogdan Popa este doctor în istorie și cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din Bucureşti. Este autorul, printre altele, al volumului Educaţie fizică, sport şi societate în România interbelică (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013).