De la Caragiale la Kafka și înapoi

Există o idee recurentă în zilele noastre, potrivit căreia clasa politică s-ar fi degradat în ultima vreme, nu doar în România, ci și în întreaga lume, că politicienii și mai ales oamenii de stat nu mai sînt ce erau, că pe de-o parte se înmulțesc populiștii grobieni, care nu se sfiesc să apeleze la sentimentele populare cele mai joase pentru a cîștiga voturi, iar pe de altă parte capătă tot mai multă autoritate promotorii unor corectitudini politice din ce în ce mai exagerate. Dacă populiștii de dreapta cîștigă alegeri în tot mai multe țări, fie ele mai democrate sau mai puțin democrate, adepții ideologiilor numite uneori neo-marxiste își impun tot mai zgomotos punctul de vedere în societate.   

Încercăm să aflăm cauzele și gravitatea acestor fenomene, în ce măsură clasa politică s-a degradat cu adevărat și în ce măsură au crescut pretențiile electoratului. 

Dacă e să ne referim la vîrfuri, sînt poate mai greu de observat diferențele dintre Bill Clinton și Barack Obama (ori Joe Binden), poate și cele dintre Helmut Schmidt și Olaf Scholz, dar de la Margaret Thatcher la Boris Johnson ori de la Ronald Reagan la Donald Trump par să fie distanțe enorme de valoare. Știm că, în același timp, odată cu Internetul și cu dezvoltarea rețelelor de socializare, transparența a crescut și la fel și așteptările electoratului din partea politicienilor.

În ce privește România, la începutul secolului trecut, politicienii obișnuiți au fost probabil foarte bine surprinși de Caragiale. Un Cațavencu sau un Tipătescu sînt cumva reprezentativi. Pe de altă parte, la vîrful acelei Românii erau chiar cei care au construit-o și care sînt greu de pus în discuție. Odată cu apariția legionarismului și apoi cu venirea la putere a comunismului, s-a făcut observația că portretele din Caragiale au fost complet depășite. Politica devenise de-a dreptul absurdă, iar politicienii erau pur și simplu grotești. Lumea se rinocerizase. În monstruoasa politică și viață din anii comunismului, atmosfera descrisă de Caragiale părea o glumă. Scriitorul ce putea fi invocat atunci era mai degrabă Kafka.

Lucrurile s-au recompus însă, parțial, imediat după Revoluție. În ciuda urmelor grele lăsate de comunism, primul Parlament de după 1989, acea adunare constituantă, avea ceva „curat” caragialesc. Politica dublei măsuri, a micilor înțelegeri, funcționărimea ineficientă și statul fără nici o grijă au părut să-și reintre în drepturi.

Astăzi, există temerea că politicianul ar putea să-și piardă din nou însușirile frivole, caraghioase, și să se transforme iarăși într-un individ grotesc, mult mai periculos. Unii dintre politicienii actuali deja sînt chiar așa. (Andrei Manolescu)