Darul înțelepciunii

Înțelepciunea era considerată o virtute și în culturile anterioare apariției creștinismului. Pentru grecii antici, de pildă, era o virtute supremă, înțeleptul întruchipînd, după erou, unul dintre idealurile umanității. Filosofia însăși era înțeleasă ca o pregătire, ca un mod de viață format dintr-o suită de exerciții menite să conducă spre înțelepciune. Dar această cale era concretizată mereu altfel în diferitele școli de gîndire. În iudaism, darul înțelepciunii, invocat de profeți, devenise o temă predilectă a cărților care nu întîmplător au fost numite sapiențiale: „Înțelepciunea şi-a zidit casă rezemată pe șapte stîlpi” (Pildele lui Solomon 9, 1).

Creștinii au primit de la bun început, după cum vedem în scrierile Noului Testament, o dublă semnificație a înțelepciunii: Hristos le recomandă apostolilor să fie înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii (Mt 10, 16), apoi apostolul Pavel pune în relief marea tensiune dintre înțelepciunea acestei lumi / acestui veac (1 Cor. 1, 20) și adevărata înțelepciune: înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu (1 Cor. 2, 7). Părinții Bisericii, care s-au format în cultura vremii lor, au atras mereu atenția asupra faptului că înțelepciunea spre care aspiră creștinii este deosebită, chiar fundamental deosebită față de ceea ce se înțelege îndeobște prin a fi înțelept. În toată lucrarea lor, dacă ne referim mai ales la cei din vechime, ei au ales în multe situații să transmită credința cu tact, străduindu-se să construiască punți și totodată să pună în lumină adevărul revelației în puritatea lui, ca dar și exigență mîntuitoare.

Iată ce le spunea Sf. Ioan Gură de Aur celor care-l ascultau predicînd despre Evanghelia după Matei: „Cînd Domnul spune: Îți mulțumesc, Părinte, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți, (...) prin înțelepți Hristos înțelege aici pe cărturari și farisei. Și spune aceasta ca să-i facă mai rîvnitori pe ucenicii Săi și ca să arate de ce mari daruri au fost învredniciți pescarii și ce daruri au pierdut cărturarii și fariseii. Cînd spune înțelepți nu vorbește de înțelepciunea cea adevărată, care merită laudă, ci de înțelepciunea aceea pe care păreau că o au datorită dibăciei și vicleniei lor” (trad. pr. D. Fecioru). Ce înțelegem de aici? Că adevărata înțelepciune e diferită de abilitate și de inteligența acomodantă și iscoditoare, de complicațiile iscate de multe ori de interese sau de intenții nedemne. Adevărul se comunică unei inimi curate, simbolizate de pruncii care au primit cele de taină ale lui Dumnezeu.

Ajungem astfel la o altă temă: virtuțile nu sînt separate unele de altele, ci se dobîndesc în urma unui parcurs care le include pe toate și care nu este, în fond, decît o ascensiune a celui care se smerește pe sine însuși: „Virtutea despărțită de surorile ei“, scria Sf. Grigore cel Mare, „ori nu este deloc virtute, ori este departe de a fi desăvîrșită” (Moralia in Job, XXII, prolog). Astfel, pentru creștini, înțelepciunea e strîns legată de cealaltă mare virtute: smerenia, această relație fiind definitorie pentru paradoxul desăvîrșirii condiției de fiu al lui Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul ne atrage atenția că „înțeleptului nu-i apar înțelepte cuvintele sale (...). El ia pe alți înțelepți ca judecători ai cuvintelor și gîndurilor sale, ca să nu alerge și să fi alergat în deșert (Gal. 2, 2)” (Capetele despre dragoste III, 58). Calea spre înțelepciune trece printr-un parcurs de tămăduire, prin „leacurile înțelepciunii”, după formula Cuviosului Teognost, și de creștere sincronă în virtute, căci „începutul înțelepciunii de la Dumnezeu – ne spune Sf. Isaac Sirul – este bunătatea și blîndețea. Acestea se nasc dintr-un suflet mare și poartă neputințele oamenilor” (Cuvinte despre nevoință, 58).

Creșterea ființei lăuntrice nu e posibilă ca o cursă singuratică nici chiar pentru cei retrași. E nevoie de călăuzirea pe care Dumnezeu o oferă prin cei care au parcurs deja calea, „nu imaginîndu-și-o în discuții fără miez, ne previne Sf. Ioan Casian, ci indicîndu-ne drumul cel mai sigur pe care să ajungem acolo” (Așezămintele mînăstirești, XII, 15), la comuniunea cu Hristos – „Puterea și Înțelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor 1, 24).