Copilul din fiecare

Am avut o mulțime de colegi în școală, fiecare cu porecla și însușirile lui de neuitat pentru ceilalţi. Calitățile și mai ales defectele erau taxate prompt și precis, așa cum fac copiii, fără ocolișuri și menajamente. Corectitudinea politică nu exista, politețea nu era încă prea folosită la acea vîrstă, cel puțin între noi. Tulceanu era mic şi iute, Ariciu era serios şi bun la matematică, Cuculeasca era și mai bună la matematică, Rizoiu era rîrîit, Țăranu – zisă, evident, Țăranca – lua numai 4, Vivi era sclifosit, Preda era sclavul lui Vivi, Cristina era tocilară, Angela se bătea cu băieții și era... mamă-mamă, Barbărasă era cel mai bun la fotbal, Yogi era mare, pufos și cu un dinte lipsă, Bogdan era și mai mare și-i ziceam Balena, Cătălin era băiat bun, dar avea o poreclă oribilă, Vlad venea la școală cu poze porno (naiba știe de unde le găsea pe vremea aceea), Zabulichi era mic și avea gură mare, Roxana făcuse caca pe ea în clasa întîi, Corina ne aducea gume de șters foarte bune de la mama ei care era proiectantă, Cosma era un nemernic, Luminița?... Uau și of! 

Din păcate, obiceiul întîlnirilor cu colegii din școala primară nu există. Nu știm cum să ne mai găsim și poate nici nu vrem. Nu știu dacă ne-am mai recunoaște fără să ne știm numele. Uneori am impresia că descopăr cîte o figură vag cunoscută. Nu sînt sigur dacă e un fost coleg sau vreun personaj dintr-o altă viață. Învățătorii și profesorii sînt cu toții, cel puțin, pensionari. Unii nici nu mai știu că au fost profesori, alții nu mai sînt nici pensionari, au trecut și de faza asta. Oricum, actualii profesori n-au auzit niciodată de ei. Nu sînt amintiți nicăieri, îi găsești poate doar dacă răscolești prin arhivele școlii. Clădirea, deși e din nou în renovare, pare încă nouă. Lucrurile supraviețuiesc cu mult oamenilor.

Cu colegii din liceu și din facultate e altă situație. Unii am rămas colegi sau prieteni după absolvire și ne vedem mai des. Alții ne întîlnim la intervale incredibil de mari, mai lungi decît toată perioada școlii. Sînt momente plăcute, dar au partea lor de stranietate. Sînt oameni de o anumită vîrstă. Seriozitatea de pe chipurile lor nu exista cînd erau copii sau foarte tineri. Încercările și experiențele vieții li s-au adunat pe figură. Nu mai au aceeași veselie și nu mai par gata imediat de vreo poznă. Uneori, nu prea mai rîd nici cînd se povestește cîte o întîmplare nostimă din trecut în care au fost protagoniști. Ori nu și-o mai aduc aminte deloc, ori în mintea lor a rămas o variantă diferită, ori nu le prea mai convine să și-o amintească. Văzîndu-i la intervale atît de mari, ești frapat de schimbări. Îți spui că e normal, și tu te-ai schimbat. Dar tot te intrigă cînd nu mai recunoști la ei unele reacții pe care le știai bine pe vremuri. Te ferești să deschizi subiecte politice sau altele asemenea. Împarți cu ei o viziune comună, dat fiind faptul că faceți parte din aceeași generație, că ați trecut prin aceleași școli și prin aceleași istorii și evenimente generale. Știi bine, însă, asta nu înseamnă că între unii și alții sau între tine și unii dintre ei n-ar fi putut apărea idei punctuale chiar foarte divergente. E nevoie de o oarecare precauție.

Totuși, de fiecare dată e ceva acolo care nu s-a schimbat. Recunoști pronunția aparte a unuia, zîmbetul altuia, o sclipire cunoscută în ochi. Pe scurt, mereu găsești acolo ceva rămas din copilul pe care-l știai, în alură, în atitudine, în comportament.

Mai mult, mi s-a întîmplat să asist la o agapă a unor oameni mai în vîrstă decît mine cu o generație. De fapt, erau niște bătrînei. Bucuria revederii între ei și poveștile pe care le spuneau din timpul liceului m-au făcut să mi-i închipui copii. Cînd au început să-și amintească fiecare în ce bancă a stat, nici n-am mai putut să-i văd altfel decît ca pe niște elevi. Păreau mai apropiați de vîrsta copilăriei decît ar fi părut niște oameni la jumătatea vieții, ocupați, în plină activitate. Odată ce-i auzeai caracterizîndu-se unii pe alții, puteai recunoaște în ochii lor unele tipare: geniul clasei, cea mai admirată fată, cel mai poznaș etc. Din nefericire, de la un punct încolo au început să vorbească despre cine dintre ei a mai murit și de ce.

Apropo de sfîrșit, cu altă ocazie, cînd am trecut printr-un salon al unui sanatoriu de tratamente paliative, am văzut o serie de doamne foarte în vîrstă, pe ultima sută de metri, cum se spune. Între ele se adresau cu „fetelor”. În acel moment am avut senzația că mă aflam într-un cămin studențesc pentru fete. Doamnele acelea în vîrstă parcă redeveniseră niște fetițe. Recunoșteai trăsături copilărești.

Din afară, copilul din fiecare poate apărea în anumite momente. Din interior, fiecare îl ducem cu noi mai tot timpul. Și uneori chiar ne mirăm cînd sîntem tratați drept adulți.