Previziuni despre viitor – comunism, islamism sau...? –

Aterizez în Tașkent. Căldura de 40 de grade îmi dă de veste că deșertul fierbe undeva aproape. De fapt, nici verile în București nu sînt mai răcoroase. Luna august poate fi la fel de sufocantă în România ca în Uzbekistan. Cel puțin aici adie un vînt plăcut, iar tălpile pantofilor încă nu mi-au intrat în asfalt. Nu doar toropeala îmi amintește de capitală. Orașul, cu blocuri construite în perioada sovietică, seamănă izbitor cu Bucureștiul. În urma cutremurului din 1966, care a distrus o bună parte din Tașkent, autoritățile au refăcut capitala în stilul tipic comunist, lipsind-o de farmecul oriental de altădată.

Tașkent pare un București al anilor 2000, unde doar bisericile au fost înlocuite de moschei, iar Daciile de Chevrolet-uri. De altfel, Chevrolet este singura companie de mașini acceptată să clădească fabrici în țară, după ce statul și-a asigurat o primă din vînzări.

Dacă în 1918 noi ne uneam cu țara, în 1924 regiunile uzbece se uneau și ele și deveneau Republica Socialistă Uzbecă în cadrul Uniunii Sovietice. Abia în 1991, după căderea blocului comunist, Uzbekistanul și-a obținut independența. Însă dictatura nu s-a oprit aici. A urmat o perioadă lungă de tranziție, mai lungă decît cea românească, cu un președinte reciclat din vechea gardă, care a domnit 27 de ani și ar mai fi domnit mult și bine dacă nu l-ar fi oprit inevitabilul: moartea.

Regimul autoritar al lui Karimov a fost marcat de o serie de acuzații, de la suprimarea partidelor de opoziție, încălcarea drepturilor omului și înscenarea de alegeri libere pînă la reprimarea violentă a protestelor de stradă și persecutarea grupurilor religioase musulmane. Dar tocmai pentru acest ultim motiv a beneficiat de susținere din partea SUA, în contextul atacului terorist din 11 septembrie 2001 și al intrării trupelor americane în Afganistan.

Doar că, în 2016, Islam Karimov a suferit un atac cerebral, care i-a întrerupt definitiv șirul vieții și al guvernării în Uzbekistan. După moartea lui Karimov, cel care i-a fost prim-ministru a devenit președinte. La fel ca predecesorul său, Mirziyoyev și-a început seria de mandate prezidențiale (pînă în prezent, trei) cu alegeri false și schimbări constituționale care să-i permită o stăpînire extinsă.

Spre deosebire de Karimov, noul președinte s-a străduit să deschidă țara spre turism și reforme liberale. A atras investitori străini, făcînd investiții majore în infrastructură. Trenurile în Uzbekistan aleargă cu peste 150 de kilometri la oră și, spre surprinderea oricărui român care ajunge aici, se lucrează la autostrăzi chiar și duminica. Mirziyoyev a eliberat prizonierii închiși pe motive politice de către vechiul regim și a făcut eforturi pentru a opri practica muncii forțate pe cîmpurile de bumbac. Dacă în trecut Uzbekistanul lega drumul mătăsii de China, Europa și Orient, acum leagă drumul bumbacului de întreaga lume.

Mă bucur să las în urmă capitala post-sovietică și să inspir aerul Asiei din Samarkand. Taximetriștii dau năvală pe călătorii coborîți din trenuri, copiii te întreabă de unde vii, femeile poartă baticuri și rochii colorate, medresele impunătoare, cu mozaic albastru, îți semnalează cît de măreț era acest oraș odată. Samarkand s-a impus nu doar ca centru al comerțului, ci și al educației, prin școlile de astronomie ale lui Ulugbek, pe vremea cînd devenea capitala imperiului lui Timur-Lenk.

În fața Pieței Registan, cu medrese de secol XV, doi miri se pozează îmbrățișați. Rochiile mireselor sînt vaporoase, cu falduri mari și multe, la fel ca pe la noi, doar pe cap, în loc de voal, și-au așezat un hijab alb. Privesc în jur și admir vestimentația. Îmbrăcămintea femeilor e colorată, cu rochii lungi, multicolore și un batic care le strînge părul, o asemănare frapantă cu femeile rome din comunitățile tradiționale de la noi. Bărbații în etate poartă o tichie neagră, plată și pătrată, tinerii în schimb au renunțat la obicei.

Intru în Bazarul Siyob, o delectare de legume, mirodenii și bile cu gust de brînză acră, cu care mă îmbie o uzbecă. Mă acostează și un puști de 12 ani ca să-mi vîndă suveniruri. Vorbește perfect engleza, ca de altfel majoritatea copiilor uzbeci. Dacă întreb un vînzător, îmi face semn să aștept și își cheamă fiul sau fiica, încă puberi, să-mi prezinte oferta.

Dau o raită prin tîrg, printre pepeni imenși, roșii, cartofi, semințe și pîini ca niște colaci și mă opresc să cumpăr o pungă de sîmburi de caise care se desfac ca fisticul și au aroma migdalei. Continui pe lîngă moscheea Bibi Khanym, construită de Timur spre faima lumii islamice. Îmi atrage atenția un bătrîn cu o barbă mică și figură de mongol, care se proiectează pe fundalul moscheii cu același mozaic albastru.

Uzbekistanul este o îngemănare de culturi puțin întîlnite în alte părți ale lumii. De la cucerirea arabă și convertirea la islam, continuînd cu stăpînirea mongolă a lui Genghis-Han și sfîrșind cu cea sovietică a lui Stalin, țara a cunoscut numeroase transformări. Am impresia că mă aflu simultan în Turcia, Iran, India, Mongolia și, evident, Rusia. Iar tot acest amalgam de țări și popoare este unit prin vechiul și vestitul drum al mătăsii.

Din Samarkand, trenul o cotește spre Buhara, locul unde se țes faimoasele covoare cu imprimeuri geometrice și tălpi de elefant, în roșul intens al asfințitului. Însă rochiile în nuanțe vii din Samarkand s-au preschimbat aici în moda monocoloră a Orientului Mijlociu, iar baticurile în hijab-uri. Chiar și covoarele încep să-și schimbe tonul la cererea turiștilor.

Între religie și Rusia

Tarabe cu obiecte de ocazie, haine aduse din India, brelocuri și sclipici, faima a făcut din Buhara un oraș al comerțului înclinat spre kitsch. Doar moscheile și medresele rămîn netulburate de oameni și de vreme. Nici sinagogile nu lipsesc din acest oraș atît de condimentat. Pătrund în micul cartier evreiesc și văd o poartă deschisă. Intru în curtea interioară cu plante agățătoare a hanului Salom. Mă întîmpină un tînăr și mă poftește înăuntru.

Născut la sat, Gulom s-a mutat în Buhara după încheierea stagiului militar. Vorbește minunat engleza, cu toate că nu știa o iotă cînd a venit la oraș, dar a prins „din mers“ de la turiști. De altfel, uzbecii prea puțin se înțeleg în limba țării, îmi mărturisește tînărul. Unii vorbesc tadjica, alții persana, turca sau araba, dar mai toți vorbesc limba celui mai recent stăpînitor: rusa. Cu toate acestea, Orientul Mijlociu le face cel mai mult cu ochiul.

După căderea comunismului și schimbarea regimului autoritar al lui Karimov, mulți se îndreaptă spre religie. Cel mai evident este cazul femeilor, care aleg de bunăvoie să-și acopere capul și corpul. În special tinerele preferă abaya rochiilor înflorate, care par a fi îmbrăcămintea locului. „În urmă cu cîțiva ani, mama mea nu avea capul acoperit. Acum însă, bunica de la țară și-a schimbat baticul cu hijab-ul, mama la fel, iar sora mea, care înainte avea părul tuns scurt, băiețește, poartă și ea hijab”, îmi spune Gulom, care declară rîzînd că, din toată familia lui cu ten măsliniu, el este singurul care seamănă cu un rus.

Căldura deșertului se simte mai intens, în timp ce drumul continuă spre vest. De-o parte și de alta a șoselei zăresc cîmpuri de bumbac. După o vreme, bumbacul ia chipul arid al pămîntului, iar pămîntul pe cel al nisipului. Nu se mai zărește nimic cale de kilometri buni, doar stîlpii de înaltă tensiune și uneori o pompă de benzină, un tractor lăsat de izbeliște, un măgar mort la marginea drumului și niște clădiri dezafectate.

Șoferul îmi face semn să privesc spre rîu. Mașina (evident, un Chevrolet) saltă dintre dune, lăsînd să se întrevadă Turkmenistanul. Rîul Amu Darya desparte două țări și două deșerturi, pe cel roșu (kyzyl) al uzbecilor de cel negru (kara) al turkmenilor.

După 400 de kilometri, deșertul dispare și apare din nou imaginea postcomunismului. Satele uzbece seamănă izbitor cu cele românești. Mașina pare să traverseze România înainte de a intra în Khiva, orașul-cetate, care, la fel ca deșertul, a rezistat istoriei ultimului secol. Moschei și medrese de secol XV, străduțe înguste cu case din pămînt, meșteșugari care lucrează în fier și în lemn, acesta este suflul celei mai vechi regiuni a țării.

Mă plimb în tihnă pe cărările unde soarele arde piatra alb-gălbuie. În timpul zilei, orașul doarme, e prea cald ca să poți respira. Serile, în schimb, se luminează de felinare și sînt înțesate de comercianți. Copiii, încă de țîță, strigă „Hello!” și dau din mînuțe în semn de salut. Aici, spiritul religios e absorbit de tradiție. În Khiva, nimeni nu te întreabă de ce nu ți-ai învelit picioarele și umerii cînd intri într-un lăcaș de cult. Femeile, rareori cu capul acoperit de hijab, umblă în capoate colorate și își țin părul în batic. Taie roșii în fața casei, apoi le fierb în cazane mari. Iar cînd se veselesc, o fac din toată inima, zîmbind larg cu dinți de aur.

Bucuria lor de a vorbi cu un străin îmi amintește de România anilor ’90. E uimirea de a privi spre altceva, de a visa dincolo de granițe. La noi, acea bucurie s-a stins încetul cu încetul, pe măsură ce granițele s-au deschis și am putut păși în lumea cîndva interzisă. Mă întreb dacă la fel se va întîmpla și aici, în locul în care copiii mă opresc să afle cum mă simt în țara lor. De fapt, mă întreb retoric, fiindcă ceva îmi spune că așa va fi.

Privind în trecut, analizînd în prezent, încerc să prezic viitorul. Progresul economic al țării, în doar șapte ani de la dispariția președintelui Islam Karimov, e uluitor. E un progres care în 2019 i-a făcut pe cei de la The Economist să numească Uzbekistanul „country of the year”. Dar e suficient saltul acesta pentru a duce țara spre democrație?

Dacă ne uităm la China, economia capitalistă poate funcționa și sub o guvernare autoritară. Și acesta pare a fi modelul pe care chiar și cele mai dezvoltate țări ale Asiei Centrale, Kazahstan și Uzbekistan, par să-l prefere.

În ciuda distanțării de Rusia, a investiției în infrastructură, a reformelor ce privesc drepturile omului și a deschiderii țării spre turism, în plan politic, Guvernul uzbec menține controlul asupra Justiției, limitînd puterea de acțiune a partidelor de opoziție și a societății civile. Pe măsură ce influența Rusiei scade, pe scenă apar alți actori. Turcia și China încearcă să acapareze locul lăsat liber, dar modelul politic pe care îl afișează nu e tocmai unul liberal. Iar ca opoziție la statul laic, pe care Guvernul se străduiește să-l păstreze, populația alege religia.

Dacă în majoritatea țărilor islamice din Orientului Mijlociu există o legislație religioasă (de la restricții legate de discursul antireligios pînă la reguli cu privire la alimentație și îmbrăcăminte), care forțează chiar și omul laic la respectarea aspectelor ce țin de credință, în Uzbekistan tendința este inversă. Femeile decid singure să se acopere, fără presiuni din partea statului.

Să fie un gest de revoltă față de anii de dictatură în care moscheile erau încuiate și profesiunile de credință descurajate? Sau aici modernismul se manifestă, în mod bizar pentru lumea vestică, prin acoperirea corpului și nu prin dezvelirea lui?

Revin în Tașkent cu dorul omului care își lasă în urmă un prieten drag. Încerc să amîn despărțirea intrînd în Chorsu Bazar, un spectacol de arome și imagini: legume, fructe, condimente, coșuri de nuiele și delicioasele pîini, așternute atent precum culorile pe pînză. Într-o încăpere separată cîțiva bărbați coc pîinea. Privesc prin ușa deschisă și unul dintre ei îmi face semn să intru. Un altul mă poftește să mă apropii de cuptor, să observ cum se rumenește aluatul. Lipite de pereții sobei, formele rotunde prind culoare, iar mirosul îmi umple nările de nostalgii.

„Cu siguranță, paradisul miroase a pîine caldă”, îmi spun, în timp ce focul îmi încălzește fața. Un bărbat întinde o paletă lungă și scoate pîinea din cuptor. În locul gol rămîn urmele sub forma întrebărilor din capul meu.

Ioana Cosman este istoric și autoarea cărții de călătorie Porțile se închid la miezul nopții, Editura Trei, 2022.