Misterul lui Alain Delon

Dacă eram femeie aș fi fost cu siguranță îndrăgostită de Alain Delon în tinerețe. Tipul era, ca să zic așa, cam prea de tot... Nu sînt femeie, dar nici critic de film și nu i-am urmărit cariera și filmele în mod sistematic, dar cred că unele percepții de-ale mele sînt comune multor alți oameni care l-au văzut în diverse roluri. Se spune că a fost nu doar un actor sau un star de cinema, ci un simbol, „un monument”. Nu a avut nebunia artistică a lui Peter O’Toole (care, de altfel, a și fost preferat lui Delon în rolul lui Lawrence al Arabiei), nici poate forța unui Anthony Quinn, nici implicarea în roluri a unui Marlon Brando sau măiestria actoricească a unui Laurence Olivier, dar a avut ceva unic, numai al lui. Deși a luptat în Indochina ca pușcaș marin și apoi, în multe din filmele sale, a preluat roluri de luptător sau de tip dur, pe figura lui se citeau o fragilitate și o ușoară melancolie. Erau mai curînd ale omului din spate decît ale personajelor interpretate. Combinația de duritate și delicatețe, dozajul dintre fermitate și melancolie aveau însă un efect teribil. Privirea lui albastră putea fi de oțel, dar și nițel tristă sau chiar ambele simultan. O privire care transpărea chiar și prin masca neagră a lui Zorro. Se poate spune că în dosul măștii misteriosului personaj exista o privire la rîndu-i misterioasă. Zîmbetul lui Alain Delon avea ceva amar și parcă niciodată nu era dus pînă la capăt.

Ambiguitatea asta puțin misterioasă a fost, cred, una din însușirile care l-au propulsat dintr-odată atît în lumea celor mai mari celebrități de pe planetă, cît și în sufletele femeilor din jurul său care l-au iubit. Un tip enigmatic poate fi cu atît mai atrăgător, pentru că vrei să-i descoperi secretul. Într-un interviu a mărturisit, de altfel, că își datorează cariera femeilor, că a urcat treptele succesului pe umerii doamnelor cu influență din jurul său. Cu mai puțin noroc, spun biografii lui, ar fi putut deveni doar un proxenet.

Ușorul mister interiorizat cu care-și învestea personajele provenea probabil, în parte, din adîncurile sufletului său. Era un copil provenit dintr-o famile dezbinată, crescut o vreme de asistenți maternali și dat afară de la mai multe școli, pe motiv de comportament indisciplinat (la una dintre acestea a furat motocicleta directorului). Și din marină a fost exclus, după ce a furat un jeep pentru a face o călătorie și l-a răsturnat într-un rîu. Avea toate motivele să fie și trist, și rebel. Se zice că toată viața ar fi fost bîntuit de demoni, neliniștit și niciodată împăcat. Ca orice mare artist...

N-am idee cît de inteligent era, cu siguranță însă performanțele lui școlare au fost slabe și, la un moment dat, chiar a abandonat orice fel de studii. Nu era un filozof, nu era o minte excepțională. De altfel, potrivit unei glume, un actor bun trebuie să aibă mintea goală pentru a o putea umple ușor cu un rol, cu gîndurile unui personaj. Asta ar fi și o scuză pentru laudele pe care Delon le-a adus Frontului Național, partidul de extremă dreapta condus de Marine Le Pen. Cred însă că nu poate fi corectă afirmația că Alain Delon a fost prieten cu Marine Le Pen. Corectă nu poate fi decît reciproca, și anume că Marine Le Pen a fost prietenă cu Alain Delon. E știut faptul că, în ultima vreme, actorul era excedat de tembelismul tot mai invaziv al corectitudinii politice și al altor asemenea mode impuse dinspre stînga politică. E probabil motivul pentru care a cotit-o spre o dreaptă mai radicală. Altminteri, se știe, de exemplu, că îi susținea pe ucraineni și pe Zelenski împotriva agresiunii rusești, deci nu era complet dezorientat politic.

Dar lipsa lui de studii serioase poate fi o a doua cauză a misterului cu care își construia personajele. Ajuns pe culmile gloriei foarte de tînăr, s-a trezit brusc în situația de a face față, vrînd-nevrînd, unor cerințe extrem de înalte. E același complex pe care l-a avut Marilyn Monroe (nu neapărat vizibil în filmele ei). Chiar dacă foarte deșteaptă și talentată, ajunsă peste noapte star planetar, a trebuit dintr-odată să facă față în orice împrejurare unor așteptări colosale pentru că cei din jur o percepeau deja ca pe o adevărată zeiță. Iar ea se simțea încă o fată obișnuită. Trebuia să-și ajungă din urmă propriul statut. Pelé povestea și el că, după ce a terminat cu fotbalul, a intrat într-o lume de minți luminate (diplomați, politicieni, savanți, artiști), în care și-a dat imediat seama că, neavînd destulă carte, se putea face de rîs. S-a apucat să recupereze școala pierdută. Acesta e poate și unul din secretele aflate în privirea lui Delon, în primele lui filme, cel puțin. Mai ales în tinerețe, trebuia să pară foarte sigur pe el deși, în realitate, era cu totul nesigur. Teama semiconștientă făcea ca personajele lui să capete un aer enigmatic. Misterul acoperea nesiguranța, poza suplinea reacția. Rezultatul era însă fascinant.