Așteptînd suspansul

În colecția muzeului Tate din Londra se află un tablou pictat în 1857, intitulat „Așteptînd verdictul”. Autorul este Abraham Solomon (1823-1862), un pictor bun al Angliei victoriene, frate al – cred – mai cunoscutului prerafaelit Simeon Solomon. „Așteptînd verdictul”, o lucrare tipică pentru pictura narativă care era la modă în Anglia de-atunci, spune cît se poate de deslușit o poveste. Nu e loc de dubiu, nu e loc de speculație, nu e loc de metaforă, nu e loc de alegorie.

Pe culoarele unui tribunal, o familie nevoiașă așteaptă verdictul într-un proces al unui membru al familiei chiar la ușa sălii de judecată. În prim-plan, un bătrîn, de bună seamă tatăl familiei, este disperat. Așezat pe-o bancă, cu coatele pe genunchi și cu capul în jos, își acoperă cu mîna stîngă ochii și fruntea – e pesimist, totul e pierdut, verdictul va fi nefericit, băiatul meu e terminat. Lîngă el, soția sa, cu un prunc inocent în brațe, care este nepotul lor, fiul inculpatului, încearcă să-l încurajeze: „Stai, măi omule, poate că nu e chiar așa...”. Pruncul din brațele ei pare că îi induce speranța că fiul lor este, totuși, nevinovat și ea îl ține ca pe un talisman al speranței. Fiica lor, sora inculpatului, este și ea îngîndurată. Așezată la picioarele mamei, pare că hamletizează: „O fi, n-o fi?”, pe ea o chinuie incertitudinea. În poala ei doarme frățiorul mai mic, îmbujorat. Puștiul e epuizat după o zi aglomerată, cu multă alergătură, și acum doarme, răpus de vînzoleala din jur și de miza procesului pe care, deși nu o înțelege, a simțit-o din plin. În picioare, în spatele mamei, tînăra soție a celui judecat privește, totuși, cu speranță spre sala de judecată, a cărei ușă întredeschisă ne lasă să vedem judecătorul, grefierii și avocații. Ea îl iubește pe tînărul inculpat într-un mod care nu permite pesimismul și nici abandonul. E acea iubirea de tinerețe, care nu poate avea în ea altceva decît credința că există un viitor frumos pentru ei doi. Părinții, dimpotrivă, pot iubi și cu sentimentul că totul s-a sfîrșit. Tînăra soție, însă, nu – iubirea ei e iubirea începutului lumii, căci ea are de născut copii, are de îngrijit o casă, are un viitor cert în față și viitorul nu poate fi altul. În fine, un cîine stă credincios la piciorul tatălui și pare a prelua de la cei din jur nervii incertitudinii. Cîinii sînt un fel de oglindă pură, simplificată, unidimensională a emoțiilor stăpînului; fidelitatea lor totală epurează compozitul de toată complexitatea lui și-l reduce la acel unu esențial. Acum, esențială este așteptarea...

S-a spus că succesul acestui tablou a venit din modul convingător în care narează tensiunea prin care trece această familie, epuizînd, practic, gama de emoții posibile într-o asemenea situație: pesimismul catastrofic al tatălui („Va fi rău!”), dubiul rațional al sorei („Cum o fi, poate fi și bine, poate fi și rău”), speranța prudentă a mamei („Poate că nu e chiar așa”) și certitudinea irațională a iubirii tinerei soții, că nu poate fi altfel decît bine. Cred, însă, că succesul acestui tablou a fost generat de altceva. Convingătoare nu e atît panoplia emoțiilor, ci suspansul indus privitorului. Îl privești și deodată vrei să știi cum s-a terminat, pînă la urmă, procesul acela. Publicul l-a tot întrebat pe Solomon ce e cu acel proces. Îmi imaginez că mulți privitorii ai lucrării „Așteptînd verdictul” i-au cerut pictorului să le spună cum se termină toată tărășenia: „E, domnule, vinovat sau nevinovat? Nu ne mai fierbe! Fă un tablou în care ne lămurești ce a urmat după această scenă! Nu poți să ne lași așa!”.

La doi ani după „Așteptînd verdictul”, Abraham Solomon a pictat un fel de sequel, cum am zice astăzi, intitulat „Nevinovat”. În prim-plan, îl vedem pe tînărul nevinovat fericit, copleșit de îmbrățișarea soției și de entuziasmul pruncului care-și revede tatăl, vedem figura liniștită a mamei, vedem sora care-i explică mai tînărului frățior, trezit din somn de uralele aflării veștii, ce s-a întîmplat și vedem chipul luminos al tatălui fericit, primind de la avocat explicațiile achitării. Artistic vorbind, „Nevinovat” nu este cu nimic mai prejos decît „Așteptînd verdictul”. Compoziția este la fel de corectă în ambele tablouri, limbajul plastic e același, realismul este la fel de intens și de clar. Și totuși, „Nevinovat” a fost o dezamăgire pentru public. De ce? Am o singură explicație: nu a mai dat privitorului ceea ce „Așteptînd verdictul” i-a dat, anume suspansul. Bine, îmi veți spune, dar același public a cerut artistului lămurirea suspansului. Și eu vă voi spune că așa e publicul: adesea cere ceva și, cînd primește exact ceea ce cere, e dezamăgit. De aici se desprinde o lecție pentru artiști, de bună seamă, dar nu voi merge în această direcție cu micul meu text pentru că altceva mă interesează acum.

Suspans are aceeași etimologie cu a suspenda/suspendare/suspendat(ă) și vine de la verbul latinesc suspendere care însemna a atîrna, dar și a întrerupe, a opri pentru un timp. În latina medievală, suspensus (participiul trecut al lui suspendere) desemna și acea stare psihologică de incertitudine, de anxietate pe care oricine o are în așteptarea unui rezultat, a unui răspuns. Nu puțini latiniști spun că acest sens, apropiat de suspansul din ziua de azi, a apărut în lumea dreptului și desemna starea cu care părțile așteptau decizia judecătorului în procesul care le privea. Ciudat, însă, este că dreptul se prezintă ca o știință, nu ca o loterie. Cum e, așadar, dreptul? Ei bine, suspans...

Foto: Abraham Solomon,Așteptînd verdictul