Ce am învățat în armată

Să mă cațăr pînă la etajul 2 al unei case machetă și să cobor de acolo pe cablu.

Să merg în cadență. Să bat pas de defilare. Să fac instrucție de front. Să mă întorc la stînga și la dreapta din mers. Chiar și stînga-împrejur. Să îmi împăturesc regulamentar uniforma. Să îmi fac patul astfel încît să sară banul atunci cînd îl aruncai pe cearșaf. Să mă echipez și dezechipez pînă se stinge un băț de chibrit. Să îmi usuc noaptea uniforma udă sub saltea astfel încît dimineața să pară spălată și călcată. Să îmi fac bocancii cu cremă astfel încît să strălucească. Să fac asta fără să  rămînă urme negre pe  partea din spate a pantalonilor. Să spăl veceuri. Inclusiv cu periuța de dinți (cînd sînt pedepsit). Să am mereu în valiză cel puțin două periuțe de dinți. Să curăț parchetul și cimentul cu ceară și să „fac flori”. Să mă spăl cu echivalentul unui ibric de apă. Să mă bărbieresc cu și mai puțină apă (pedeapsa celor nerași era să se bărbierească „pe uscat”). Să  răspund, dacă sînt lăudat, urlînd din toți rărunchii „Servesc Patria!” și, dacă sîntem mai mulți, să răspundem „Ura! Ura! Ura!” (s-a întîmplat și asta, dar foarte rar). Să trag cu arma (în general,  AKM 47). Să învăț să demontez și să montez arma fără să rămînă nici o piesă în plus la final. Să învăț ce să fac în caz de atac nuclear: cînd văd ciuperca nucleară să mă arunc pe burtă cu arma sub mine, cu picioarele în direcția exploziei, să aștept să treacă unda de șoc, să mă ridic, să iau arma și să continui lupta. Să fug de la cap la coadă pe pista cu obstacole fără să pățesc nimic. Să sar gardul de 2,40 metri. Să îmi cos pantalonii rupți între picioare după ce am sărit gardul. Să mă dau peste cap la bară fixă (e drept, cu mare greutate). Să mă cațăr pînă la etajul 2 al unei case machetă și să cobor de acolo pe cablu. Să învăț să verific cînd se uită ofițerii în altă parte și să feresc obstacolele cînd nu sînt atenți. Să alerg cinci kilometri fără pauză. Să nu uit ca, atunci cînd îmi scot filtrele de la masca de gaze, să nu le pierd (altfel, am simțit pe pielea mea ce pățești la primul exercițiu de gazare). Să curăț cartofi. Să scap de cartofii prea mulți pe care trebuia să îi curăț. Să sar gardul și să mă strecor prin spatele sentinelei de la unitatea vecină ca să arunc resturile de cartofi, ca să nu mai fiu pedepsit ca atunci cînd am aruncat cartofii necojiți la gunoiul  unității (era 3 dimineața și noi, plutonul TR, trebuia să curățăm pentru mai multe zile). În  caz de alarmă, să fiu pregătit în șase minute. Să dorm în mers, în timpul marșurilor de noapte. Să completez cînd îmi dispare ceva (pentru că în armată nu se fură, se completează). Să car un scaun în mînă în pas alergător prin curtea unității o zi întreagă, pentru că dacă te miști repede nu te întreabă nimeni nimic. Să dorm astfel încît să par atent, la orele de citit presa (Scînteia, România liberă și Scînteia tineretului, adormea pînă și cel care trebuia să citească). Să cînt cîntece patriotice. Să cînt două melodii abia lansate, „We Are in the Army Now“ și „The Final Countdown“ (cînd număram zilele pînă la plecare). Să cînt cîntece porcoase. Să înjur (nu că nu știam, dar m-am perfecționat). Să dau onorul. Să stau cu arma în onor măcar o jumătate de oră iarna, pe ger, după ce fuseserăm alergați cîte o oră, ca să fim cu toții bine transpirați. Să rămîn în onor atunci cînd pe rînd începeau să leșine unii dintre colegi. Să ne cărăm unii pe alții atunci cînd fiecare ajungea la disperare. Să îi ajut pe ei și ei pe mine, astfel încît să nu rămînă nimeni în urmă. Să alerg cu plutonul mai încet, astfel încît cei pedepsiți (trebuiau să alerge împrejurul plutonului) să reziste. Să rîdem unii de alții, singura formă de salvare. Să visez la civilie. Să tai Libimetrul seara în dormitor, înainte de culcare. Să caut chiștoace de țigări în boscheții de lîngă intrarea ofițerilor. Să cadorisesc un soldat de la țară să taie el un porc atunci cînd, alături de alți trei bucureșteni, primiserăm ordin să tăiem un porc (am stat o jumătate de oră să ne privim în ochi cu porcul pînă cînd unuia dintre noi i-a venit ideea salvatoare și eu am pus la bătaie un pachet de BT). Să fac lichior de banane din frecție Diana, pastă de dinți Optima și cremă de zahăr ars. Să nu scriu în scrisorile spre cei dragi tot ce îmi trece prin cap, pentru că sînt deschise și citite înainte de a pleca din unitate (dacă nu toate, măcar prin sondaj). Să fiu totdeauna atent să salut ofițerii (și mai ales subofițerii). Să am o atitudine amărîtă cînd sînt scos în fața unității ca exemplu negativ și să îmi iau angajamentul că nu mai fac. Să învăț că, de fapt, în armată nu ești pedepsit pentru că ai făcut ceva, ci pentru că ai fost prins făcînd acel ceva. Cînd eram caporal de schimb să mă ascund la arest vara, cînd e cald, că acolo era cel mai răcoare. De aia se și cheamă așa. Să încarc și să descarc saci de calciu în și din vagoane, la fabrica de nutrețuri concentrate din Bacău. Să sar gardul, să ajung nevăzut la bufetul de lîngă fabrica de nutrețuri concentrate și să vin îndărăt cu ceva de băut. Să scot cartofi din pămînt și să îmi dozez setea  (primeam apă la munci doar cînd ajungeam la capătul tarlalei – și nu la fiecare capăt de rînd). Să împart toate coletele mele cu colegii mei (și ei cu mine). Să îmi apreciez colegii ca pe frații mei de arme. Să primesc și să execut ordine. Să nu mă cert cu proștii. Să îmi amintesc mereu că ideea, în caz de război, e simplă: care pe care. Sau, cum zicea un ofițer, decît să plîngă mă-ta, mai bine să plîngă mă-sa. Să prețuiesc libertatea și civilia din momentul în care am ieșit ultima oară pe poarta unității.

 

Adrian Stănică este geolog, cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină GeoEcoMar, profesor onorific la Universitatea Stirling din Marea Britanie și sergent TR în rezervă.

Share